Ultimul Crăciun cu mama

Îngerul de porțelan

Un înger mic, strălucind alb în noapte, stă în fața mea. De câte ori se apropie Crăciunul, în­gerul acesta mi se arată brusc. Pare că, de când lumea, se plimbă și zboară singur și nestingherit prin camera mea. El este îngerul bradului și al casei. Care vine, planează și se așează cuminte pe crengile bradului, tocmai în vârf. Și când coboară, dă o vreme din ari­pile lui mici, de porțelan. Apoi și le strân­ge, ca să rămână cuminte și tă­cut, cocoțat sus, în vârful bradului meu de Crăciun.

Asta se întâmplă în fiecare an. Sau, cel puțin, așa îmi povestea mie mama când eram copil. Mama, care se lua la întrecere cu bunicii, ca să îmi umple sufletul și mintea de ere­suri și de fantasme gingașe. Și a con­tinuat chiar și după ce rămă­seserăm numai noi doi, până în ultima clipă a ei de viață. Căci mama, care era în vârstă de acum, își păstrase, ba chiar își sporise darul vorbelor prin care mă învelea într-o hlamidă de povești și de amintiri. Funii de vise, pe care co­borau vremuri și întâmplări de de­mult, populate de personaje pe care eu nu apucasem să le cunosc.

Erau ultimele sărbători pe care le petreceam cu ea. Ne luaserăm obi­ceiul să ne vedem în a doua zi de Cră­ciun. Doar noi doi, în garsoniera ei mică, în care se retrăsese de câțiva ani, ca să-și ocrotească liniștea pe ca­re și-o dorea tot mai mult. Așa pof­tise ea, să petreacă ultimele Cră­ciu­nuri sin­gură, cu fiul ei. Și mă aștepta la fel ca în anii copi­lăriei, cu masa pusă și cu bradul înălțat și împo­dobit ca un basm. Din vârful lui, același înger de porțelan strălucea imperial. A doua zi era Sfântul Ștefan, ziua ta­tălui meu, care se hotărâse să-și curme zilele, pe când eu eram încă ado­lescent. Duhul lui, iertat de Dum­nezeu și cu­rat, mi se părea că lucește și el în stră­lucirea În­gerului de porțelan, prins de crengile bradului. Eram ia­răși toți trei împreună, adunați pe căi miste­rioase și ocolite, și mama putea să-și încea­pă po­veștile. Asta, după ce mă îndemna mai întâi cu vreo bu­nătate gătită de ea, cu gust de copilărie. Mama, cu glasul ei blând și chipul la fel de fru­mos ca în tinerețe, îmbrăcată de gală, într-o ro­chie de catifea cu guleraș din dantelă, depănând în­tâmplări din alte Cră­ciu­nuri mai vechi, stră­lu­citoare ca niște bijuterii… În vre­mea asta, Cră­ciunul bătea cu pași de ninsori la feres­tre­le garsonierei, și absolut totul, inclusiv poveștile ei, mi­ro­seau, intens și pur, a ză­padă.

Domnul Franț

„Valentin, să știi că Îngerul de porțelan a avut alt stăpân înaintea noastră”, și-a început mama, una din poveștile ei de Crăciun. „Era demult, pe vremea când bunicul tău era și el un copil aler­gând fericit pe dealurile cu nuci uriași din satul Du­mitrești, de pe Valea Râm­ni­cului Sărat. Era în anii de după primul război mon­dial, și în satul acela, obiceiul bra­dului de Cră­ciun nu era încă prea răs­pândit. Pe atunci, pe uli­țele satului, umblau mai cu seamă Iro­zii, se auzeau pâ­nă din­colo de păduri co­lindele vrân­cene vechi, fă­ră seamăn de înălțătoare și de frumoase. Și nu știu cum s-a în­tâm­plat că oda­tă, un neamț a ajuns până în satul bunicu­lui. Poa­te că refuzase să se retragă acasă cu ai lui, după ce Germania pierduse războiul, iar noi fău­riserăm România Mare. Sigur este că s-a îndră­gostit până peste cap de o frumoasă vrânceancă, cu care s-a în­surat. Și cum fata era fiica unui mo­șier din apropiere, cei doi s-au așezat în Dumi­trești, într-o casă boierească. Ei, și tocmai dom­nul Franț, neam­țul ăsta pe care l-am apucat și eu în viață, a înscăunat obiceiul bradului, pe Valea Râmnicului. Povestea bunicul că se făcuse a­tunci un brad mare, un brad adus cu trei care cu boi din codrii din apropiere, ridicat în curtea școlii și împo­dobit atât de bogat și de strălucitor, încât au venit țărani și din alte sate să-l vadă. Bunicul zicea că bradul era încărcat cu nuci au­rite, cu mere roșii și steluțe multicolore, cu co­nuri vop­site cu argint și beteală adusă de la oraș. Lu­mânările și glo­burile au fost puse pe ramurile de jos, iar de jur împrejur erau coșulețe pline cu bomboane și dulciuri pentru copii. Cră­ciunul ăla a fost pentru oamenii din Dumitrești ca un vis. Învățătorul de-atunci a dat zvon să se adune colindătorii și să cânte la brad. A cântat tot satul cu ei. Pornise să ningă, vârtejuri de fulgi se în­vârteau pe dea­supra mulțimii și-a bra­dului. Atunci, bunicul a văzut îngerul. Sus de tot, prins în vârful pomului, strălucea printre fulgii grei, de zăpadă, de parcă ar fi fost viu.” Mă uitam fas­cinat la mama cum po­vestea. De parcă fusese chiar ea, atunci, în urmă cu o sută de ani, lângă brad. Po­vestea cu o însu­fle­țire țintită anu­me spre mine, cu o bucurie a trecu­tului, menită să mă prindă în mireaja amintirilor de fa­milie. Un vesti­tor al lor, pentru urmașii ce trebuiau să știe de unde vin.

– Și îngerul din brad?

– Când sărbătoarea Crăciunului a trecut și pomul cel mare a fost desfăcut, d-l Franț le-a împărțit copiilor podoabele atârnate în el. Bunicul l-a rugat să-i dă­ruiască lui îngerul. Neamțul i l-a dat, și de atunci, îngerul de porțelan a poposit mai întâi în bradul bunicului, apoi în bra­dul copiilor lui și de la ei în al nostru, și acum în al tău. Un înger de por­țelan care ocrotește toate Crăciunurile familiei și, odată cu ele, și amintirile noastre. Să știi, Va­lentin, că pe la jumătatea vieții, ele devin mai importante decât prezentul, strălucesc tot mai tare și-abia așteaptă să-ți facă și ție loc. Ai grijă de înger. Pune-l și tu în bradul copiilor tăi.

Semnul meu de lumină

Întotdeauna, în acele Crăciunuri când stăteam la povești cu mama, amintirile ei le declanșau pe ale mele. Mesajul fusese transmis. Îmi amin­team și eu cum, copil fiind, mă întâlneam, Cră­ciun de Crăciun, cu minunea aceea de înger de porțelan. Farmecul și sclipirea lui mi se părea că sunt ireale. Când mama mă striga că a venit Moș Crăciun, bradul strălucea deja orbitor, îmbrăcat în globuri, beteală, scânteioare și lumânări, iar în vârful lui trona Îngerul de porțelan. Era sem­nul că venise Crăciunul. Că mă puteam bucura în voie de tot ce urma. „Ai văzut? În­gerul a zbu­rat și a coborât în brad!” – striga mama apla­udând. Era pe atunci tânără și plină de viață, de o veselie molipsitoare. Și nobilă. Ca și tata. Dar abia târziu am înțeles că, de fapt, ea, mama, fu­sese îngerul copilăriei mele și al întregii mele vieți. Îngerul care a zburat mereu în preajma mea și m-a ocrotit. Până în clipa morții. Îngerul și semnul meu de lumină.

Căprioarele de ciocolată

Nu știu cum reușea mama cu adevărat, dar întotdeauna a făcut din acele ultime Crăciunuri ale noas­tre în doi, niște sărbători pline de un fast neașteptat și de o solemnitate blândă. Așa cum fuseseră și cele din vre­mea copilăriei mele, atunci când trăia și se aduna toată familia noastră cea mare. Și când toate erau făcute cu o bucurie și o febrilitate ex­traordinare. Crăciunurile în Bucu­­rești cu mama, cu tata și cu bunicii au fost mi­robo­lante, prin tot ce mi se în­tâmpla, prin fiecare clipă și fiecare trăire, prin pregă­ti­rile mi­nuțioase și tacticoase, împănate cu tabieturi și cu tradiții vechi.

În seara Crăciunului co­pilăriei mele, toate tre­bu­iau să fie gata la marea pre­cizie. Altfel era tragedie în familie! Una care nu s-a întâm­plat niciodată. Bunica se ocupa de tot, secondată de mama. Cu bunica și cu mama, mer­geam să cumpărăm găini vii, pe care țăranii le puneau pe tarabe în Piața Domenii, la începutul anilor ‘60. Și din care bunica făcea o supă gus­toasă, plină cu bănuți de grăsime. Dar făcea și sarmale fierte în vin, după o rețetă cu care Păsto­rel Teodoreanu s-ar fi mândrit. Și mai făcea și baclavale bunica, baclavale pe care nu mai știa pe unde să le ascundă de mine. Dar bunica și mama își adu­ceau și întăriri: o trupă de mătuși și o străbunică care, de altfel, au vegheat toate, și ele, în trei schimburi, la educația mea. Dintre toate doam­nele casei, mama avea sarcina să procure fantezii de ciocolată, „ca să fie Cră­ciunul întreg”, cum zicea. Nu prea se găseau în acei ani vitregi. Dar mama știa o cofetărie mi­cuță, și mă lua și pe mine cu ea, când pleca să târ­guiască. Îmi dădea un coș frumos împletit și mergeam împreună, că­tinel, ca într-un vis fru­mos, prin Cartierul Do­menii. Acolo unde, într-o ca­meră mică, de la parterul unei vile, era o co­fetărie nu prea cu­nos­cută în Bucureștii acelor vremuri. Era cofetăria unui armean, pe nume Sirun. La Sirun găseai de toate: cerbi și urși de ciocolată, uluitor de realiști, și la fel de gustoși, dar și căprioare din ciocolată albă, o delicatesă pe atunci.

În vremea asta, la noi acasă, bunicul din partea mamei, cel care ne adusese îngerul de por­țelan, se îngrijea cu ce-i mai im­­por­tant la masa de Cră­ciun: por­cul. Pe care bu­nicul îl creștea și îl hră­nea cu mâna lui, în tot anul, la fel ca între răz­boaie. Un porc crescut acolo, în plin cartier rezi­dențial al Capi­ta­lei… Iar când ve­nea Ignatul, era che­mat moș Ion ca să se gri­jeas­că de sfârșitul ani­ma­lului. Și tot moș Ion spărgea atâtea lem­ne cât să ajungă până după Săr­bători. Și, după ce mama și bunica așezau masa fru­mos și sărbătorește, seara, se strângea toată familia, și bu­ni­cul Po­pescu, parcă îl văd acum, își scotea ceremonios ceasul de buzunar cu capac de argint și decreta cu glas baritonal: „Crăciunul poate să încea­pă!”.

Până la stele

Acum, mama îmbă­trâ­nise. Dar deși nu mai fă­cea sarmale fierte în vin, tot se străduia să îmi gă­­tească și să-mi pregă­teas­că un Crăciun aproa­pe ca în vremurile copilăriei. O făcea după pu­terile ei. Și a făcut-o până în ultima clipă a vieții, deși deve­nise tot mai fragilă. Și dacă ar fi fost po­sibil, ar fi încercat să îmi cumpere și acum câteva din ve­chi­le fantezii de ciocolată. Dar armeanul Sirun era dus de mult, iar căpri­oa­rele lui zburdau, poate, prin vreun alt univers în­depărtat și dulce. Poveștile mamei erau ne­schim­bate. La fel ca și rochia cea elegantă, din catifea.

„De Crăciun, mergeam tot­deauna la bi­serică, la Cașin, cu tatăl tău, să as­cultăm colindele și sluj­ba”, își depăna mama amin­tirile. „Eram așa de legați de obiceiul ăsta, încât, de un Crăciun, te-am botezat și pe tine, tot la Cașin. În sunet de colinde! Mai apoi, când mai crescuseși un pic, te duceam cu sania până la biserică, prin ză­pezile mari. Îți mai amin­tești?”, mă încerca mama.

Cum să nu-mi amintesc? Ca într-o vrajă, îmi aminteam de tot ce spunea, de tot ce tră­i­sem fru­mos îm­pre­ună cu ea și cu tata. În serile acelea, amin­tirile noastre urcau până la ste­le, purtate de aburul magic al Crăciunului și de grația ocro­titoare pe care mama știa să o făurească în jurul ei. Era o stare pe care nu o voi mai trăi niciodată.

Epilog

La ultimul nostru Crăciun, mama m-a rugat, cu o voce subțire și tremurată, să iau din brad în­gerul de porțelan. Și l-a pus în palmă, l-a mân­gâiat și mi-a spus cu ochii în lacrimi: „De-acum înainte, să fie al copiilor tăi. Fă ce poți pentru ca minunatul Crăciun al familiei noastre să nu se piardă”. La scurtă vreme, mama a murit. Pe mă­sură ce vremea trece, îmi fac reproșuri tot mai amare că n-am fost capabil de mai multă afec­țiune cât a trăit. De Crăciun, când dorul de ea mă biruie, mă duc în Domenii, la Mânăstirea Cașin. Pășesc încet înăuntru, când biserica e încă goală. Dintr-o strană, mi se pare că aud vocea ei. Parcă îmi spu­ne de-aco­­lo, mai de­par­te, po­veștile care se ri­dică, ușurel, către Cer. Bise­rica se umple apoi de oa­­meni și corul își începe colin­dele. Iisus se naș­te ia­răși în Betleem. Sunt si­gur că e și mama aco­lo, șop­tindu-i Pruncului, po­veș­tile ei de Cră­ciun.

ZAHARIA STANCU

Rugă de iarnă

Îngeri scutură livezi,

Cad din cer crenguți de-argint.

Inimă fără alint

Azi ți-o dau s’o vezi.

Uite mânile zălog,

Mi-au roit în suflet fluturi,

Pomii-s albi, să nu mi-i scuturi,

Doar atât te rog…

OCTAVIAN GOGA

Moș Crăciun

Moș Crăciun cu barba albă, moș Crăciun cu traista plină,

Vechi stăpân atât de darnic al copilăriei mele,

Azi la noi în sat te-așteaptă toată casa cu lumină,

Cu colinde și cu cântec și cu mari cetăți de stele.

Tu te furișezi în taină pe la fiecare poartă,

Cu pășirea ta tiptilă nu lași urme pe zăpadă,

Dar te simte ‘ntreg cuprinsul oropsiților de soartă,

Când lași binecuvântarea peste capul lor să cadă.

Tu cobori și ‘n sara asta, tu cobori ca totdeauna,

Pe pământul greu de rele, sol bătrân de gânduri bune,

Și ‘nveșmântați c’un văl de pace răsvrătirea ‘nfiorată…

– Cum te-așteaptă’n sat la mine!… Du-te, du-te, Moș Crăciune.

De nu ți-o fi peste mână, treci și pe la casa noastră,

Biată mama, ‘ngândurată, azi e singură la masă,

Tu măcar o rază ‘n suflet îi trimite pe fereastră,

Când vezi neatins, și vinul, și colacul de pe masă.

Crăciunul copiilor

Dragi copii din țara asta,

Vă mirați voi: cum se poate,

Moș Crăciun, din cer de-acolo,

De le știe toate-toate…

Uite-cum, – vă spune badea:

Iarna-n noapte, pe zăpadă,

La fereastră să vă vadă,

Îngerii se uită’n casă, văd și spun, – iar Moșul are,

Colo’n cer, la el în tindă,

Pe genunchi, o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie

Ce copil și ce purtare:

Și de-acolo știe Moșul,

că-i șiret el, lucru mare!