Părintele ANDREI COROIAN – Catedrala Episcopală din Deva – „De Crăciun, Iisus cobora în sat, printre noi!”

Poate că nicio altă sărbătoare creștinească nu reușește să strângă lumea laolaltă așa cum o face Nașterea Domnului. Nu se adu­nă doar familia, la biserică și în jurul mesei de sărbătoare, ci suflarea toată. În aer parcă plutește ceva, o căldură care ne dezgheață inimile, o lumină care covârșește razele soarelui, acum din ce în ce mai plăpânde. E greu să spui ce se întâmplă, dar e limpede că toată lumea simte ceva. Cărările dintre vecini se desțelenesc, în orașe oamenii par în­frățiți, iar la sate, acolo unde s-a născut veșni­cia, timpul pare să fie biruit de cer, care se coboară acum pe pă­mânt. Dar ca să ajungi la toate aceste trăiri, ai ne­voie de o călăuză care să te învețe cum să-ți gătești inima de sărbătoare. Eu l-am ales pe părintele An­drei Coroian, de la Cate­drala Orto­doxă din Deva, care a copi­lărit într-un sat unde datinile sunt vii și as­tăzi. Călugăr hărăzit cu totul lui Dumnezeu, m-a surprins când mi-a spus că rugă­ciune și evlavie ca la el în sat găsești astăzi cu greu, până și în mâ­năs­tiri.

Bătrânii sfinți

„Am copilărit în zona Lăpușului, în satul Huta, un cătun de doar 60 de case. Un loc fără curent elec­tric, în care toată lumea mergea la biserică. Nu se concepea ca duminica să nu ne întâlnim toți la sfân­ta liturghie. Poate câte un bătrân bolnav rămânea acasă, dar, în rest, toți eram la slujbă. Și nu aveam preot în fiece duminică! Numa’ o dată-n lună venea părintele la noi în cătun, dar când nu venea, mer­geam noi în satele dimprejur. Cinci kilometri stră­băteam pân’ la cea mai apropiată biserică, dar tot venea toată lumea la liturghie. Cătunul nostru e aproa­­pe de Mânăstirea Rohia, unde a fost stareț Preasfințitul Iustinian vreme de 30 de ani, urmat apoi de un alt mare duhovnic, părintele Serafim Man, și poate că și datorită lor în sat era o evlavie pe care nu am mai întâlnit-o apoi nici măcar în mâ­năstiri. Eu tânjesc după starea aceea din satul meu. Mi se pare că așa credință pură, în starea ei naturală, nu am mai întâlnit nicăieri în viață. Am prins în sat bătrâni care se rugau ca monahii, poate de aceea suntem șapte călugări din Huta. Erau oameni trans­figurați în credință și-n bunătate. De exemplu, mama Preasfințitului Gurie, episcopul de astăzi al Devei și Hunedoarei, se ruga tot timpul. Avea o mă­suță la care o vedeai tot timpul cu o carte de rugă­ciuni. Dacă veneau oaspeți, rămânea cu ei o vreme, apoi se scuza, spunând: «No, io mă duc să mă rog, că oaminii au de lucru aici». Și pleca să să roage. O și visat-o Preasfințitul, după ce-o plecat la Domnul, era-n cer, rugându-se, la o măsuță, la fel ca acasă. Și mama mea să ruga noaptea, în mare taină, după ce ne culcam noi. Mă trezeam și eu noaptea, uneori, pă la două, și o vedeam pe mama în rugăciune. Ea nu știa că eu o observ. Și așa face și acum. Și nu e singura. E o bătrână în sat, mamă de călugăr și ea, să roagă zi și noapte. Trăiește ca o pustnică, vor­bește rar cu cineva. Ș-apăi mai erau cei din gene­rația bunicilor mei, care or fost mari rugători. Era bunica din partea tatălui meu, care o plecat la Dom­nul la 86 de ani și care, de la Bunavestire și pân’ la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, pe 21 noiem­brie, umbla numai desculță, deși p-acolo, pe la noi, nu să ducea zăpada, da’ ea umbla desculță și prin zăpadă. Asta era nevoința ei. La ultima întâlnire, mi-o zis niște cuvinte ca un prooroc al lui Dum­ne­zeu. Era apoi Badea Dănilă, care-o fă­cut Războiul Mon­di­al, apăi temniță grea, la Pitești, Canal și Aiud, o fost torturat de Țur­ca­nu. Un mare rugător, o trăit până la 88 de ani și-o murit citind Biblia. Îmi amintesc că în noap­tea de Crăciun, când îl colindam, îl gă­seam citind Scriptura, stând în capul oaselor, și ne spunea – «Acu­ma, în noaptea asta, tră­iesc eu căință și păn­tru păcatele tine­reții». Și-i curgeau la­crimile când spunea asta și avea o față lumi­nată de har, ca a părin­telui Cleopa de la Si­hăs­tria. În evlavia asta am trăit eu Crăciunul!”

„Așa o fost toată copilăria mea – un plâns de bucurie”

Vegheat de Maica Domnului

– Cum era Crăciunul copilăriei, părinte? Ați mai prins tradiții, colinde?

– Tot anul îl așteptam să vie, ca să văd colin­dătorii! Pe vremea mea chiar să umbla cu colindul, nu pă pretenii, ca acu’, nu! Colindam tot satul, de la un cap la altul. Aveam o familie care era departe, cam la doi-tri kilometri de sat, pe un vârf de munte, dar urcam toți colindătorii pân’ la ei, nu să concepea altfel. Și eram mulți colin­dători, vreo cinci-șase rân­duri. Dă cu seară viniau copiii micuți, până-n clasa a patra, apăi cei mai mă­rișori, după ei tinerii, pân’ la optișpte ani, ș-apăi fetile nemăritate și fecio­rii neîn­surați, în cete se­parate, și la urmă de tot, cei căsătoriți, iar cătă ziuă, bătrânii, tre­cuți toți de cincizeci de ani. În noaptea aia nu dormea nimeni! Nu să concepea să dormi, că eram atât de fericiți, de nu să lipea geană pă geană! Nu eram avuți, dormeam pe saltele um­plute cu paie, dar casa era atâta de frumos îm­podo­bită de Crăciun! Era o stare de puritate și de sfințe­nie, pe care astăzi, mi-i greu să spun, dar parcă nici în biserici nu o mai simți. Astăzi, până și-n biserică se face pom împodobit, ca la supermarket. A intrat un modernism urât, nu mai e puritatea natu­rală a satului meu, în care puneam numai mere și nuci în brad, că nici ciocolată nu aveam, dar ne bucuram până în adâncul inimii unii de alții și de Nașterea Domnului. Era o trăire atât de sfântă, că nu-ți puteai închipui o bucurie mai mare pe pământ. Așa o fost toată copilăria mea – un plâns de bucurie, care mi-a rămas cel mai prețios dar pentru toată viața. Eu cred că de Crăciun chiar să cobora Iisus pe pământ, în sat, printre noi!

„Mă duceam noaptea-n iesle și stăteam două-tri ore să mă sufle vițeii”

– Părinte Andrei, toată scena Nașterii Dom­nului e plină de o simplitate dumnezeiască – Iisus vine la noi foarte umil, într-o iesle amărâtă, încro­pită într-o peșteră. Ce vrea să ne învețe Dumnezeu printr-o astfel de Naștere? Că putea să vină pe lume într-o casă obișnuită, poate chiar într-un pa­lat, dacă dorea, însă el a ales peștera. De ce?

– Scena asta eu am trăit-o în copilărie cu toate ale ei. Satul Huta e la munte, iernile sunt geroase, iar eu, copil fiind, tot timpul m-am gândit că naș­terea Domnului o fost exact ca la noi în sat – iarna, pe ger, într-o simplă iesle, încălzită doar de suflarea dobitoacelor. Așa că mă duceam noaptea-n iesle și stăteam două-tri ore să mă sufle vițeii și, stând în iesle, în fân, îmi era ușor să mă închipui la Nașterea Domnului. Vedeam aievea aburii suflați de vite peste Pruncul Sfânt ca să-L încălzească, iar stelele, care străluceau grozav la noi, la Huta, mă purtau cu mintea la steaua minunată a magilor. Parcă se năș­tea lângă mine Mântuitorul… Și la fel ca mine cred c-o trăit Crăciunul tot neamul nostru românesc. Eu cred că e și o taină a noastră, că noi, românii, sun­tem un popor de oameni simpli, de păstori, la fel ca neamul Mântuitorului, și tocmai de aceea am putut primi creștinismul, la fel ca ciobanii care-or venit să să-nchine Domnului în peștera din Bethleem. De aici și colindele noastre, care descriu tot evenimen­tul Nașterii, la fel ca imnografia bisericii. Prin co­lind, eu trăiam toată taina Crăciunului. Aveam și un colind al satului, foarte adânc și, aș zice eu astăzi, foarte teologic, un colind pe care nu l-am mai re­găsit nicăieri în România și cred că așa sunt multe sate de la noi, care și-au creat propriile colinde, numai ale lor.

„Peștera sfântă a fost credința dinainte de orice credință”

Țara Lăpușului (Foto: Shutterstock)

– Ați mai reușit vreodată să retrăiți scena aceas­ta a Nașterii Domnului, ca în copilărie?

– Să știți că așa o fost de adâncă și de curată trăirea Crăciunului din copilăria mea, încât, atunci când am fost prima dată în Țara Sfântă, am trecut peste orice, numai să văd peștera Nașterii, pe care o aveam în inimă încă de mic. Pentru mine, peștera sfântă a fost credința dinainte de orice credință, credința copilăriei. Nu puteam să concep că ajung în Țara Sfântă și mă întorc fără s-o fi văzut! S-a întâmplat să prind acolo începerea Războiului din Golf, chiar atunci când eram în pelerinaj. Au fost patru-cinci atentate în Ierusalim, cu zeci de morți și sute de răniți. Și atunci autoritățile au interzis acce­sul în Bethleem. Noi am mers totuși, dar ne-au oprit la un turn de control aflat la doar doi kilometri de oraș și ne-au spus că nu se poate intra. Era Postul Mare, ș-atâta evlavie am simțit în inimă, atâta dor să văd peștera sfântă pe care mi-o sădise-n inimă copilăria, încât am luat-o pe jos, în ciuda tuturor inter­dicțiilor armatei. Ș-apăi am mers vreo sută de metri, până când căpitanul arab al postului m-a somat că trage și-a și armat pușca. Dar, așa stare de har și de rugăciune aveam în inimă, încât nu m-am oprit. Ș-atunci căpitanul l-o întrebat pe ghi­dul cu care eram și care rămăsăsă cu el – „Cine-i ăsta?” Și i-o zâs ghidul, care era preot, că-s călugăr din România și vreau să văd nespus de mult peș­tera în care s-o născut Iisus. Ș-apăi căpitanul, care era arab, nu numai că m-o lăsat în pace, dar le-o dat drumul la tăți pelerinii care erau cu mine. Ș-apăi cum să vă spun?! Peștera Nașterii o fost ceva de neimaginat pântru mine… Am stat ore în­tregi acolo. Ce trăiești acolo te scoate din timp. Simți acolo toată bunătatea dumnezeirii și toată dra­gostea dăruirii lui Dumnezeu spre om. Cred că acolo poți înțelege taina mare a Întrupării.

„Domnul atât îl învăluie și îmbrățișează pe om, până-l topește cu iubirea lui”

Nașterea Domnului (Kakopetria, Cipru)

– În ce fel? Ați putea să ne-o descoperiți și nouă?

– Sunt trei laturi pe care ni le descoperă Întru­parea. Întâi, că dragostea lui Dumnezeu este necu­prinsă și învăluie tot universul, așa cum învăluie atmosfera pământul. Apoi, fap­tul că aceas­tă dra­goste dumnezeiască vrea să-l mân­tuias­că pe om cu orice preț. Domnul atât îl învăluie și îm­brățișează pe om, până-l topește cu iubirea lui. Chiar dacă nu cădea omul în păcat, Hristos tot venea la el și se întrupa, doar ca să se unească deplin cu el. Și, cel mai im­portant, Crăciunul îți des­coperă taina Prun­cului Sfânt.

– Aș fi vrut să vă întreb și asta – de ce-a fost nevoie ca Domnul să vină la noi în acest chip de prunc și nu în altul? De ce nu ni s-a arătat direct ca om deplin, ajuns la maturitate, pentru că putea, dacă voia?

– S-a făcut prunc, un prunc umil, și a venit la noi în cele mai smerite condiții, ca să aibă acces la el oamenii cei mai de jos. Pentru că cei mai de sus se pot coborî la cei amărâți, dar invers nu se poate. Dacă s-ar fi născut într-o familie imperială, într-un palat bine păzit, s-ar fi auzit de naș­terea lui în toată împărăția, dar la El nu ar fi putut să ajungă mai nimeni. Și mai cred că ni s-o arătat ca prunc, pentru că numai din postura asta nevinovată putea să ne în­moaie inimile ca să-L primim. Pentru că, dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să îl schimbi pe om, iar dacă vrei să schimbi omul, trebuie să îi intri în inimă. Și cel mai lesne te apropii de om cu gin­gășia și cu nevinovăția unui prunc. Asta este starea de nevinovăție și gingășie absolută! Cum altfel s-ar fi putut El dărui oamenilor împietriți la inimă, celor cu sufletul rece, crimi­nalilor, tâlha­rilor la drumul mare, altfel decât în chip de prunc? Un prunc te înmoaie și îți dă o stare de pace, de liniște, din care se naște o dra­goste fără margini. Există și o isto­rie în tradiția bisericii, care spune că atunci când Sfânta Familie a fugit cu pruncul în Egipt, pe Valea Râului Ior­dan, au înnoptat într-o peșteră care era, de fapt, a unor tâlhari. Și au venit hoții și i-au găsit acolo, dar, când șeful lor, Dismas, l-a văzut pe Iisus, a spus – „Dacă Dumnezeu Însuși ar fi venit pe pământ, nu ar fi mai frumos ca acest prunc!”. Și i-a lăsat în pace să plece, fără să le facă nimic! Maica Domnului cu pruncul l-or înmuiat! Un prunc cu mama lui te înmoaie oricât ai fi de împietrit. Apoi Dismas și-a văzut de tâlhării mai departe, iar la bătrânețe a fost prins și răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Și atunci l-a recunoscut pe Hristos după ochi, ochii aceia de prunc nevinovat, prin care se puteau vedea cerul și veșnicia toată. Chipul lui Iisus se transformase de-a lungul tim­pului, dar a putut să recunoască ochii pruncului din peștera de la Ior­dan și să-i spună: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!” Iar Iisus i-a răspuns: „Ade­vărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!” și biserica îl pomenește astăzi pe Dismas ca pe primul om care a intrat în Împărăția Cerurilor, îm­preună cu Hristos. Gândiți-vă că toate acestea s-au petrecut pentru că Iisus l-o înmuiat pentru că o fost prunc! Îl mai schimba dacă ni se arăta direct ca un bărbat în toată firea?

„Să ne facem inima iesle pentru primirea Pruncului Sfânt”

– Părinte Andrei, la final aș vrea să vă întreb – cum ar trebui noi să ne gătim inima de Crăciun? Cum să facem să încapă în ea toată bucuria Naș­terii Domnului și să ne întâlnim, așa cum vă în­tâlneați dumneavoastră în copilărie, cu Pruncul Sfânt?

– Ar trebui să urmăm rânduiala bisericii – în primul rând, să ținem postul, și în al doilea rând, să ne rugăm mai mult. De exemplu eu, în perioada asta, de pregătire, le dau sfat tuturor ucenicilor mei să citească un acatist în plus față de cât se roagă se obicei, de regulă Acatistul Domnului Iisus. Și să ne spovedim și să ne împărtășim, ca să ne facem inima iesle pentru primirea Pruncului Sfânt. Pentru că biserica are trei ipostaze – biserica din inimă, care e altarul pe care vine Duhul Sfânt, biserica din familie și, în cele din urmă, biserica la care mer­gem la slujbe, comunitatea creștină. Așa poți să-L trăiești pe Hristos, născându-L în inima ta, unde ești numai tu și El sau, pe un alt plan, să îi trăiești nașterea în familie. Faceți-i loc lui Iisus la masa de Crăciun. Gândiți-vă că El este alături de voi, trup și suflet. Desigur, trebuie să trăiești Naș­terea și în biserică, alături de toți ceilalți creș­tini, dar să știți că, până la urmă, biserica din ini­mă este și prima și ultima treaptă, de acolo încep și acolo se termină toate. Pentru că, înainte de venirea lui Iisus la noi, înainte ca să existe biserică pe pă­mânt, inima Maicii Domnului a fost biserică. Sfântul Maxim Măr­turisitorul spune că Fe­cioara Maria a ajuns la treapta a șasea a rugă­ciunii, încă de când avea cinci ani, când a fost și răpită la cer și a contemplat Sfânta Treime. Iar asta putem face și noi. Și noi putem să ne co­borâm oricând în biserica din inimă, păzin­du-ne mintea, ochii, simțurile, rugându-ne cu rugăciunea lui Iisus. Asta făceam, de fapt, noi în satul nostru, cu o nevinovăție firească, fără să ne propunem. Pe atunci nu exista televizor, că nu aveam nici măcar curent, așa că mintea noastră nu avea cu ce să se întine­ze. Însă în lumea de astăzi, trebuie să te păzești, să îți păzești ochii, urechile, să ai grijă cât de mult poți, ca răul ei să nu intre în sufletul tău, și să te păstrezi curat, acolo, pentru întâlnirea cu Hristos. Că de când Iisus a venit pe pământ, să știți că El a intrat în noi, a intrat în firea omenească, îl avem în sânge. Nu numai Mai­ca Domnului L-a născut pe Iisus, și noi îl naș­tem continuu în inimile noastre și trebuie să avem grijă să îl și creștem, până când prinde chip desă­vârșit în noi și ajunge Mântuitorul nostru per­sonal.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian