În 2019 s-au împlinit treizeci de ani de la revolta ce a pus capăt dictaturii național-comuniste a lui Ceaușescu. În trei decenii, România ar fi trebuit să încheie tranziția de la „socialismul triumfător” – impus de baionete străine –, la o societate democratică normală, de tip occidental, spre care s-ar fi îndreptat, oricum, dacă n-ar fi existat „sincopa comunistă”. Imediat după căderea ceaușismului, Brucan, unul dintre cei mai importanți dirijori ai „evenimentelor” din decembrie 1989, vorbea de o perioadă de douăzeci de ani pentru această reinstalare în normalitate. Realitatea i-a infirmat previziunea, România fiind, și în 2019, în plină tranziție, de la reflexele dobândite în totalitarism, la reacțiile proprii societăților liberale din democrațiile funcționale. Responsabil pentru „întârzierea istorică”, ce plasează țara la coada ierarhiei Uniunii Europene, este „partidul” care și-a asumat, din 1990, conducerea ansamblului social românesc, PSD-ul. Construit pe baza „celulelor” comuniste, cu lideri proveniți din eșalonul secund al structurilor fostului „partid unic”, PSD-ul a încercat continuu să mențină, în contexte internaționale și interne schimbate, dominația unei caste de „aleși”, capabilă de orice „adaptare”, pentru a-și conserva puterea. Nici schimbarea denumirii (de la FSN, la FDSN, PDSR și, în sfârșit, PSD), nici schimbarea de generații la conducerea lui, nu i-au afectat „esența”, aceea de uniune mafiotă de interese particulare cu scopul eliminării concurenței civile în exercitarea administrației statului. PSD, conceput pe structura fostului PCR, s-a mișcat „după vremi”, cu ajustări ideologice de conjunctură, dar păstrând „tehnicile” comuniste de manipulare a maselor și formulele de același tip de „ocupare” a instituțiilor sociale fundamentale. Istoricii viitorului vor aprofunda și vor dezvălui cu certitudine, toate „mișcările” prin care PSD-ul a încercat să controleze statul, încălcând separarea normală a puterilor lui, stabilitatea ce le face predictibile în acțiune, democrația funcțională ce egalizează efectele contractului social. Orice observator prezent poate însă constata că, în cei treizeci de ani de la înființarea lui, PSD-ul a dus o luptă constantă cu Justiția, a încercat mereu să o facă selectivă în aplicare, să o politizeze. Culmea acestei tentative a apărut în ultimul său mandat guvernamental, definibil prin OUG 13, modificarea cu adresă a codurilor juridice, cotropirea instituțiilor de profil, prin înlăturarea magistraților incomozi și limitarea dreptului prezidențial de numire a lor, înființarea Secției Speciale și susținerea „recursului compensatoriu” (care a eliberat o mulțime de criminali) etc. PSD și-a continuat, concomitent, acțiunea de recompensare a susținătorilor săi „de forță”, prin salarii și pensii „speciale” (deși doctrina „socialistă” exclude așa ceva), prin numirea lor, indiferent de competențe, în administrație, prin „contracte de lucrări” preferențiale ș.a.m.d.
2019 a fost însă și anul în care, pentru prima oară, acest partid cu reflexe totalitare a primit un blam clar, din partea societății românești, care a demonstrat că a înțeles spre ce îndreaptă țara „politicile paliative” PSD-iste. Voturile de la europarlamentarele din mai și, apoi, la prezidențialele din noiembrie, au marcat un recul evident al formațiunii ce credea că prin mituiri succesive ale unor categorii sociale (bugetarii și pensionarii) dependente de stat și prin promisiuni (niciodată onorate) de dezvoltare a infrastructurii țării se va menține, în continuare, la putere. Cele două scrutinuri au indicat faptul că societatea românească s-a trezit. Declinul PSD-ului s-a accentuat după arestarea ultimului său șef suprem, „tăticul” Liviu, și pierderea guvernării, cabinetul Dăncilă fiind demis de Parlament, cu ajutorul unor „aleși ai partidului”, ce au sesizat oportunist trendul descendent electoral al acestuia. Abia prin căderea în derivă, ca urmare a acestor eșecuri, a PSD-ului, se poate spune că 2019 a consemnat o premieră, și anume, punerea unor premise reale, pentru revenirea la normalitatea vizată în 1989 de societatea civilă din România. Președintele reales al țării, Klaus Iohannis, și-a desfășurat, de altfel, campania electorală sub lozinca reinstaurării normalității în funcționarea instituțiilor statului, în raporturile dintre ele, în raporturile lor cu cetățenii. În acest scop a și numit un guvern, condus de Ludovic Orban, susținut de un partid normal, PNL-ul, și i-a trasat ca sarcină de urgență stoparea efectelor toxice ale măsurilor politice PSD-iste și identificarea căilor de anulare a acestora. Misiunea premierului Orban și a cabinetului condus de el este însă una extrem de dificilă, guvernul (minoritar) depinzând pentru anul rămas până la parlamentarele „în termen”, de o majoritate volatilă, compusă din USR+, partenerul din opoziția de până acum a PNL-ului, PMP-ul, dar și unele grupări ca ALDE, UDMR și Pro România, asociate până de curând cu PSD-ul. Dacă acceptă, în schimbul sprijinului parlamentar, o serie de compromisuri cerute de acestea din urmă (în special în privința Justiției, a localelor într-un singur tur, a bugetării primăriilor sau a pensiilor speciale), PNL-ul începe să se depărteze de „normalitatea” vizată de societatea civilă și susținută de președinte. Dacă exclude compromisurile, PNL-ul riscă să constate că majoritatea PSD-istă de dinaintea „căderii” din noiembrie se reface, concretizându-se într-o moțiune de cenzură, ce-i poate prăbuși guvernul. PSD-ul, rănit grav de alegerile lui 2019, se teme, totuși, de declanșarea unor alegeri anticipate, ce l-ar putea trimite pentru multă vreme în opoziție. Liderii săi actuali preferă să lase guvernul PNL să se uzeze, susținând toate diversiunile ce i-ar scădea popularitatea și i-ar îngroșa greșelile. De guvernarea PNL-ului depinde dacă premisele puse în 2019 pentru revenirea la normalitate vor deveni certitudini, după alegerile din 2020. Anul 2020 a devenit, pentru români, anul speranței.
