COSTIN MIU, PR-ul devenit ghid montan: „Fiecare are înăuntrul lui sâmburele schimbării, al depășirii propriilor limite, puterea de a fi mai bun în viața sa”

– Costin, faci parte dintre oamenii care au avut curaj să-și schimbe viața. Cum a început la tine pasiunea pentru munte?

– Prima oară am mers pe munte când aveam 12 ani. Eram în clasa a șasea. Făceam atletism atunci și țin minte că profesorul de literatură a venit la noi cu un aer ușor superior (că eram o castă specială noi, cei de la atletism) și ne-a întrebat: „Măi, atle­ților, care merge la munte, ia să vă văd?”. Pla­nul era să mergem cu corturile o săptămână, să campăm la Cheia și de acolo să facem diverse trasee prin mun­ții Ciucaș. Bineînțeles că am mers, și încă trei ani după aceea și… până în ziua de azi, la 45 de ani.

– Deci, a devenit pentru tine dintr-o pasiune, un stil de viață?

– Da, muntele l-am iubit dintotdeauna, dar mod de viață a devenit în ultimii 8 ani. Eu am lucrat în PR, comunicare și media, vreo 20 de ani, după care, acum 8 ani, am făcut schimbarea definitivă către ghid montan și, mai nou, instructor de ski.

– Ce s-a întâmplat atunci?

– Mă săturasem cumva de ceea ce făceam, nu mai găseam plăcere și pro­vo­care în domeniu. Și s-a în­tâm­plat cum se întâmplă, de obi­cei, când ceva te pune pe dru­mul tău. Prietenul meu, Da­vid Neac­șu, m-a invitat să mergem îm­preună în Uganda. Asta era în 2012. Avea el acolo un munte pe care îl iubea foarte tare și a insistat să merg nea­părat cu el, să văd ce mișto e acolo. Am ple­cat cu el și cu un grup de amatori care nu aveau prea mare experiență de munte, dar erau pasionați de aventură și de altfel de concedii. Și a­tunci, am descoperit că îmi place foarte tare ideea de a avea grijă de oameni, de a con­duce oa­meni, de a mă în­griji să fie în sigu­ranță, și asta avea să îmi defi­nească evo­luția ulterioară. Apoi, la nici 6 luni, a urmat un alt eveniment care mi-a arătat că ăla e dru­mul pe care e cazul să merg. Un prieten orga­nizase o ex­cur­sie pe Kilimanjaro, a­vând agenție de turism, și m-a găsit pe mine, care aveam ex­pe­riența de munte înalt, și mi-a propus să merg cu grupul. Da, am acceptat pro­vo­carea, și acolo mi s-a întărit ideea că sunt bun ca ghid și că îmi place chestia asta și de atunci încoace totul a venit lin și totul s-a legat.

– Cât e de important să îți asculți instinctul, atunci când simți că e timpul să schimbi direcția? Majoritatea oamenilor rămân în confortul călduț al rutinei zilnice, al programului predictibil, îm­păr­țit între casă, serviciu. Le e teamă să lase lu­crurile fixe pentru ceva imprevizibil, chiar dacă îi cheamă. Și îi vezi, după 10-15 ani, pământii, fără licăr în priviri, complet nefericiți.

– Da, știu. Sunt mulți care ar face altceva, dar le e frică. Oamenii ar vrea să schimbe ceva în viața lor, dar le e frică să scape din mână siguranța în care trăiesc. E exemplul clasic al corporatiștilor care, după 15-20 de ani de lucrat în același loc, deși sunt foarte buni la ceea ce fac, se simt goi pe dină­untru și, deși nu-i mai motivează nimic să continue, ră­mân din constrângerile date de propriile lor alegeri de stil de viață. Au rate de plătit, au copii la școală, rămân în zona sigură, fără risc. Dar cu ce preț? Și atunci, ce aș spune eu din experiența mea? Cred că dacă te uiți un pic în jur și înveți să re­cu­noști niște semne, alea te ghidează. Dar e greu! Și mie mi-a fost greu. Și eu am lăsat o firmă în spate. Dar lucram ca să tai niște facturi ca să plătesc alte facturi, ca să-mi cumpăr niște lucruri fru­moase… și, la un moment dat, nu m-am mai regăsit în chestia asta și am ieșit din buclă. Și pot să spun că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut eu pen­tru mine. Și se pare că și pentru alții, că sunt tooot mai mulți cei care vin pe munte cu mine, în ultimii ani.

– Cum găsești noi adepți? Oamenii se gândesc, „ok, asta e pentru el, e antrenat, dar eu n-o să pot niciodată să ajung acolo”.

– Din fericire, românii sunt în bună condiție fizică și redescoperă sportul. E foarte mișto să vezi oameni de 30+ ani, care descoperă mun­tele. Încep să facă as­censiuni, alergare mon­tană, mountain bike, ski de tură.. Sunt spor­turi care atrag oa­menii ca­re până a­tunci nu au făcut sport. Și e mare lucru! Și e grozav să vezi că și alți oa­meni sunt motivați de oa­meni ca ei, ca­re fac acele lu­cruri. Adică da, e una să-l vezi pe sportivul X că do­boa­ră un re­cord și e alta să-ți vezi colega de la publi­citate care, mai ieri se împiedica pe trepte și acum vezi poze cu ea pe creste de munte, radiind de fericire. Altfel, e în re­­gulă să vrei sigu­ranță în via­ță, dar da­că ești sufi­cient de in­teligent, n-o să reziști prea mult. La un mo­ment dat, o să vrei să faci ceva ce îți do­rești cu ade­vărat. Și, din ce văd eu la oa­me­nii care se pregătesc pentru munte și pentru mun­ții înalți, avem o putere pe care nici nu o bă­nuim în noi. Fiecare are înăuntrul lui sâmburele schimbării, al depășirii propriilor limite, puterea de a fi mai bun în viața sa. Dacă cineva cere un sfat de la mine, iată-l: „Oameni buni, ieșiți din zona de confort, pentru că lucruri minunate se vor întâmpla. Doare la început, dar pe măsură ce treci, se deschid noi și noi drumuri și oportunități neimaginate nici în vis”.

– În momentul în care ai făcut schimbarea, nu ai pus la cale și un plan de rezervă, o plasă de sigu­ranță?

– Sincer, nu prea. A fost cam ca un salt în gol, cu parașuta împachetată de altcineva… Dar repet, erau suficiente semne care mi-au spus că ăla e drumul pe care vreau să merg.

– Te-ai luptat o vreme cu tine?

– Oh, da. Adică, vrei nu vrei, viața merge îna­inte. Pe viață nu o interesează că tu vrei să schimbi, tot trebuie să dormi, să mănânci, să plătești facturi și să cumperi cele necesare. Și ăsta e principalul obs­tacol de care creierul tău încearcă să se folo­sească ca să te țină confortabil. De la costurile vieții de zi cu zi, până la „dar ce-o să zică pă­rinții”, fa­mi­lia, ce-or crede prie­tenii? Vezi exemple de oameni care au încercat și nu prea le-a ieșit… Pe munți înalți, eu totdeauna mă gân­deam la mama, căreia i-a fost greu să înțeleagă de ce fac lucrurile astea. De ce las sigu­ranța materială. În momentul în care schimbi lucrurile în viața ta s-ar putea să se lase cu niște daune colaterale nedorite, neplanificate, dar dacă ăla ți-e drumul, toate se estompează și lucru­rile merg bine.

– Deci, e un act de curaj nebunesc dar necesar, pentru că dacă nu-l faci, mori tu pe dinăuntru, chiar dacă totul în jurul tău e viu.

– Exact.

– Ce rol joacă frica în ce faci tu? E frică sau precauție? Ți-a fost frică vreodată pe munte?

– Da, pe munte. Frica e bună, pentru că frica te ține în viață. Noi avem o vorbă cinică… „Există do­uă feluri de alpiniști: curajoși și bătrâni”, nu că aș fi eu alpinist, asta e ușor altceva. Dar ideea e clară.

Ce înveți pe munte nu e să nu-ți fie frică, ci înveți managementul fricii. Ajungi să-ți cunoști fricile, te ajută foarte tare să simți unde e linia de care nu trebuie să treci… uneori nu ai de ales și treci, de cele mai multe ori te întorci… Asta nu înseamnă că frica trebuie să te conducă, ideea e să deprinzi tu, instinctiv, intuitiv, limitele sale.

– Ai avut situații la limită?

– Da. Și atunci descoperi ce extraordinar e creierul uman. Sună puțin pompos, dar cred că fiecare dintre noi ar trebui cumva să se pună voit în situații care să îl scoată violent din zona de confort. Ca să vezi cum reacționezi. Nu știu câți pot face lucrul ăsta. Eu mi-aduc aminte că eram extenuat în Aconcagua și erau din 100 în 100 de metri niște bolovani imenși. Eram la o altitudine de 6600 de metri. Și, de câte ori ajungeam la un bolovan din ăla, parcă mă trăgea cu ața. Mă așezam lângă el, puneam capul și instantaneu mi se tăia filmul. Ini­țial, am crezut că mă ia somnul, deși la altitu­dinea aia e cam greu să te ia somnul. De fapt, în mo­men­tul în care îmi reveneam, după câteva zeci de secunde, era panică totală. Habar nu aveam unde sunt. Pentru trei secunde habar nu aveam. După 2-3 episoade din astea, mi-am dat seama că creierul dă niște opriri și resetări parțiale, ca să nu sune fi­na­lul. Așa că sunt situații când îți dai seama ce mașinărie miraculoasă e corpul uman.

În cazul meu, personajele extraordinare sunt oamenii care merg cu mine pe munte. Oameni care au plecat de la zero ex­periență, oameni ab­solut nor­mali, dar oa­meni care și-au dorit mai mult de la ei. Au ajuns să meargă cu mine în Alpi, Mont Blanc, Matherhorn, în Hima­laya, munți de peste 6000 de metri. Ei sunt eroii. Eu am avut doar puterea de a-mi urma visul…