NICU ALIFANTIS – „La mulți ani, dragi concetățeni ai planetei România!”

„50 de Ierni peste Decembre”

– Ca-ntotdeauna, luna Decembrie a fost bo­gată în săr­bători și aniversări. Dar, pentru tine, cu siguranță că împlinirea a cincizeci de ani de când ai compus melodia „Decembre” a fost eve­nimentul de vârf al lunii.

– Într-adevăr, nu-i puţin lucru să treacă cincizeci de ierni peste „Decembre”, un cântec pe care l-am compus într-o zi de toamnă – cum altfel? – a anului 1969. Aniversarea de cincizeci de ani a acestui cân­tec e un eveniment impor­tant, atât pentru mine, com­pozitorul şi interpretul lui, cât şi pentru poetul George Bacovia, autorul poeziei, şi am considerat că acest eve­niment merită mar­cat aşa cum se cu­vine. Aşa s-a născut Box Set-ul „De­cem­bre – 50 Collec­­tion” («50 de Ierni peste De­cembre »), o edi­ţie de co­lecţie pre­mium, într-un tiraj de 1000 de exemplare nu­me­rotate și sem­nate în ori­ginal. Box Set-ul con­ţine o carte, cu povestea cânte­cu­lui, un disc audio, cu două­sprezece va­rian­te de arhivă ale cânte­cu­lui, un disc video, cu filmări de arhivă ale cân­tecului, din perioada 1976-2019, ma­nus­crisul poeziei, par­titura cân­tecului, un car­net de amintiri cu cărţi poş­tale şi un plic poş­tal cu tim­bru valoric, edi­ţie limitată. Lan­­sarea oficia­lă a acestei edi­ţii de co­lecţie a avut loc pe 23 noiembrie, la Târgul de Carte Gaudea­mus, dar am gândit şi două concerte de lansare, pe care le-am susţinut la Teatrul Metropolis, pe 6 şi 14 de­cembrie.

– Să ne întoarcem un pic în timp. Cum a arătat acea zi de toamnă, din 1969, în care ai compus „Decembre”? A existat vreo întâmplare care te-a inspirat?

– Eram în anul întâi de liceu. Nu-mi amintesc exact de ce răsfoiam un volum de Bacovia, aşa cum nu ştiu nici din ce motiv mi-au căzut ochii pe poezia „Decembre”. A fost ceva… ca o chemare. Am sim­ţit că trebuia să iau chitara şi am luat-o, am simţit că trebuia să cânt şi am cântat… Aşa s-a născut cântecul: a venit simplu, ca o răsuflare. Apoi l-am fre­donat unor prieteni, lor le-a plăcut şi – iată! – în felul ăsta a intrat „Decembre”, pe nesimţite, în viaţa mea. În toţi aceşti cincizeci de ani, n-am reuşit niciodată să-mi explic de ce l-am făcut, din ce mo­tiv a plăcut, cum de-a avut o astfel de priză la pu­blic, de ce, până-n ziua de azi, lumea îl cere la spec­tacole şi-l ascultă cu sfinţenie. E un mister! Dar unul pe care eu îl simt tare frumos. Pur şi simplu, probabil că aşa a fost să fie…

Iernile Dunării

– Dar lumea în care a apărut „Decembre” cum arăta? Îți mai zboară gândul vreodată la anii de atunci?

– Înaintarea în vârstă face, şi în cazul meu, ca amintirile copilăriei și adolescenței să devină din ce în ce mai clare, mai frecvente, mai pline de emoţie. Cum să nu-mi amintesc cu plăcere de perioada în care eram scutit de toate grijile lumii, în care singura mea preocupare era joaca, în care toţi cei dragi, părinţii şi mai ales bunicii, mă înconjurau cu dragoste şi cu răsfăţuri, în care primeam ca­do­uri de toate fe­lurile şi lumea întreagă era la picioa­rele mele?! Ier­nile erau frumoase, cu zăpadă multă şi curată, cu sănii şi cu patine, cu bulgări şi cu oameni de ză­padă… Moş Nicolae, tandru şi de­li­cat, aducea inva­riabil prima zăpadă şi primele da­ruri, apoi venea Moş Crăciun, cu pomul său de iar­nă împodobit cu beteală, cu globuri şi cu lumânări colorate, cu bom­boane în poleială sclipitoare, atâr­nând de cregi, dar şi cu alte daruri. Oamenii erau buni, calmi, înţele­gă­tori, cu bun simţ, se respectau unii pe alţii, se aju­tau între ei, erau uniţi la bine şi la rău. Iar tristeţile şi grijile cotidiene ne erau as­cun­se cu dibăcie, mie şi celorlalţi copii, de oamenii mari. Dunărea ducea la vale sloiuri, neamuri, limbi, tradiţii şi obiceiuri, ca­re de care mai fru­moa­se, care de care mai res­pec­­tate, păs­trate cu o deo­sebită sfin­ţe­nie. Ori­unde se întâl­neau şi cu oricine, băr­ba­ţii salutau scoţându-şi pălă­rii­le sau şepcile. În orăşelul nos­tru cos­­mo­polit şi tihnit, în de­cembrie au­zeai, într-o dulce şi senină împletire de gra­iuri, „Cră­ciun fe­ricit!”, „Ka­la Christou­genna!”, „Cra­­­­ciu­nu ha­riosu!”, „Sre­ken Boz­hik!”, „Gezur Kris­linjden!”, „Sheno­raavor Nor Dări yev Pari Gaghand!”, „Mo`adim Le­simkha!”, „Noeliniz Ve Yeni Yiliniz Kutlu Ol­sun!”, „S praz­dnikom Rozhdestva Hris­tova!”, „Srozhdestvom Khris­to­vym!”, „Tchestito Roj­destvo Hristovo!”, „Bach­talo Kre­cunu!”, „Joyeux No­el!”, „Froehliche Weih­nac­h­ten!”… Aşa era Brăila co­pilăriei me­le… Şi n-o pot uita, cum nu-mi pot ui­ta nici copilăria.

„Ei cu treaba lor, noi cu copilăria noastră!”

– Acum, la vârsta maturității, a mai rămas ceva din bucuria de atunci, din decembrie?

– Ştii ce cred eu? Că trăirile noastre emoţionale, din diversele perioade ale existenţei, sunt numai şi numai ale noastre. Bucuria trăirii sărbătorilor e una subiectivă şi nu cred că are vreo legătură cu abor­darea comercială a acestora. Ori de câte ori primeşti un cadou, sfâşii ambalajul, chiar dacă el e unul superb, din dorinţa de-a afla cât mai repede cadoul în sine. El e bucuria, vraja, emoţia, nu ambalajul. Pe mine, sincer, nu mă deranjează deloc „comerţul” care a cuprins sărbătorile. Fiindcă merg pe prin­ci­piul: ei cu treaba lor, noi cu copilăria noastră! „Co­pi­lăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa”, spunea Ho­raţiu Mălăele. Şi cât de mare dreptate are! Cred că niciodată nu e prea târziu să fim copii. Ne face tare bine să ne întoar­cem la copilul din noi, ori de câte ori avem pri­lejul. Eu mă uit fascinat la Ale­xan­dra şi la Tho­mas, la nepoţeii mei, cum se bucură de fiecare jucă­rie pe care o primesc şi, pe de altă parte, în spiritul sincerităţii co­pilăreşti, nu-ţi ascund că abia-i aştept să plece pe la casele lor, ca să mă joc şi eu în linişte, cu jucă­riile lor. E minunat să te joci şi mie îmi place de mor lucru’ ăsta! Şi-ţi mai măr­turisesc ceva: mi se face o poftă nebună să beau o Coca-Cola, după ce văd reclama lor de Crăciun! (râde) „Când nu mai eşti copil, ai murit de mult”, spu­nea Brâncuşi. Aşa că mai bine să dăm în mintea copiilor, zău!

– Dar pe Revelion ce preț pui? Cum îţi place să-l petreci?

– Cele mai frumoase Revelioane pe care le-am tră­it au fost cele în doi. Mi s-au părut cele mai tih­nite, tocmai pentru că adunaseră în ele toate cele ne­spu­se timp de un an, dar mai ales cele ce urmau a fi spuse în anul ce tocmai atunci ne deschidea uşa: un fel de spovedanie spusă în şoaptă, faţă-n faţă, ochi în ochi cu persoana iubită. Un dans al senti­men­telor şi al trăirilor a doi oameni îmbrăţişaţi sub ramura de vâsc. Un fel de moment al sincerităţii cu tine însuţi, făcut cu voce tare, în faţa perechii tale. Un curcubeu de emoţii care, în ianuarie 2014, mi-a „mur­murat” un poem confesiv (pe care l-am publi­cat în volumul „FaceCarte”, din 2016): „La poarta sufletului fiecăruia dintre noi/ bat timid speranţele./ Le deschidem încrezători, bucuroşi,/ aproape fe­ric­iţi că ne-au băgat în seamă./ Ianuarie./ Ne facem pla­nuri, proiecte, visuri,/ fără să ştim dacă se vor îndeplini vreodată./ Ianuarie./ E timpul pariurilor cu noi înşine – provocări inconştiente,/ cărora ne su­punem cu bună-ştiinţă,/ indiferent dacă vom câş­tiga sau pierde./ Ianuarie,/ un joc de-a v-aţi as­cun­selea./ Doişpe’,/ unşpe’,/ zece,/ nouă,/ opt,/ şapte,/ şa­se,/ cinci,/ patru,/ trei,/ doi,/ unu,/ zero!/ «Cine nu-i gata îl iau cu lopata…»/. Deschidem ochii fără să bănuim/ce vom vedea în faţa noastră./ Tot ce-mi a­mintesc este/ că la nici câteva secunde,/ undeva, sub o ramură de vâsc,/ ţi-am spus că te iubesc,/ cu gla­­sul sugrumat de emoţie,/ aidoma unui adolescent.”

„Cel mai tare îmi doresc să rămân cu mintea întreagă”

– Trecerea dintre ani e şi un prilej de a-ţi face „planul de atac” pentru viitor?

– Da, pot spune că am câteva strategii pentru noul an. Nu neapărat „de atac”, pentru că nu sunt un tip bătăios. În mare parte, ele sunt defensive. Cel mai tare îmi doresc să rămân cu mintea întreagă. Apoi să fiu sănătos. Vreau să mă bucur de nevastă, de fete, de nepoţi şi de prieteni. Mă amuză teribil ideea de pensionar, dar, mai ales, cea de bunic. Mai vreau să cânt alături de colegii mei de trupă – în 2020 împlinim douăzeci şi cinci de ani de când cântăm împreună! –, să fac lucruri care să-i bucure pe cei din jurul meu… Vreau să cred că mai am câte ceva de spus… În fine, cum o vrea Dumnezeu!

– Planurile de viitor îţi înaripează speranța? Te fac optimist?

– Cred că speranţa şi optimismul nasc planurile de viitor şi chiar viitorul însuşi. Într-o lume atât de nebună cum e aceasta în care trăim, doar speranţa în revenirea la normalitate mă face să privesc cu optimism la ziua de mâine. În 2020, voi încerca să iau „o gură de stare bună”. Face bine şi, consumată în doze rezonabile, nu creează dependenţă şi nici nu dă dureri de cap. (râde) Poate că nu va fi un an le­jer, dar, fiindcă îmi plac provocările, sunt pregătit pentru orice sau, mă rog, pentru aproape orice. Aşa­dar, la mulţi ani nouă, tuturor, dragi concetăţeni ai planetei România!