Părintele VASILE ANTONIE TĂMAȘ – Vâlcele, jud. Covasna:”În 2020, cea mai importantă ar trebui să fie iertarea!”

Pe părintele Vasile Antonie Tămaș l-am în­tâl­nit departe de parohia unde slujește. Și-a pus sumanul peste sutană și-a plecat cu co­lindul prin Ardeal, alături de Corul Bărbătesc „Vo­ievozii Munților”, din satul Vâlcele, județul Covas­na. Între două concerte, lângă o cană de ceai fier­binte, l-am îndemnat pe părintele Tămaș la vorbă despre satul copilăriei sale, despre tristețile și bucu­riile sale de preot român, la-nceput de an.

„Biserica îi unește pe români și pe maghiari”

– Părinte Tămaș, slujiți într-o parohie mică, într-o zonă din ma­ghiarime, marcată de prea mult timp de tensiuni și probleme. Cum reușiți să păstrați echilibrul nece­sar slujirii lui Dumnezeu?

– În județul Covasna, după cum se știe, au fost mereu lipsuri, create chiar de conducerea țării, prin ne­im­plicarea statului în această zonă. Maghiari nu sunt foarte mulți în Vâlcele, iar cei care sunt, sunt oa­meni buni, care vorbesc corect și fluent limba română și care, la 1 De­­cembrie, arborează pe casă trico­lorul românesc. Și chiar dacă au altă religie, sunt câteva zeci de ma­ghiari care par­ticipă, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie în biserica ortodoxă, și se implică activ în viața bise­ricii. Oamenii de rând nu se prea lasă prinși în con­flicte care să-i dezbine. Biserica e cea care-i unește, câțiva dintre ei chiar s-au convertit la ortodoxie. La fel se întâmplă și cu localnicii romi care, deși nu sunt creștini practicanți și se lasă ușor amăgiți de cultele neo-protestante, vin și-și botează copiii în biserica ortodoxă. Ei știu că botezul poate fi făcut doar de un preot, în straie preo­țești, într-o sfântă biserică, lângă icoa­ne. Și asta e o rea­lă bucu­rie pentru mine, ca preot. Iar părăsirea în care am fost lăsați de con­ducerea statului este supli­nită de sentimentul con­ști­in­ței na­ționale. Când spun asta, nu mă refer la a răs­pun­de cu aceeași monedă celor care ne atacă simbo­lurile națio­nale, ci la pacea sufleteas­că pe care trebuie să o avem ca români, trăi­tori în patria lor. Așa cum, la ju­decată, în fața lui Hris­tos, vom merge personal, așa și în fața oamenilor trebuie să dăm dovadă de o stare de identitate na­țională și spirituală. Iar dacă sufletul tău este pașnic, nici acțiunile tale nu pot fi altfel.

„Eu cred că satul românesc e etern”

– Anul 2019 a fost declarat de Biserica Or­todoxă Română drept „An al satului românesc”. Cum mai arată, cum se mai simte satul românesc azi?

– Eu cred că satul românesc e etern și, chiar dacă mai greu, aici se mai păstrează această comuniune frumoasă între actul liturgic și actul uman, prin omul rugător, dar păstrător de tradiții, omul care merge la biserică cu pioșenie, apoi lucrează și pen­tru păstrarea elementului identitar, tradițional. Oa­menii se mai adună în șezători, se îmbracă în cos­tum popular, încing o horă, cu voie bună, sunt îm­preună la toate evenimentele vieții. Dar mare mi-e supărarea să văd că, din păcate, chiar în zone pu­ternic tradiționale ale țării, satul românesc și-a pier­dut cele mai multe dintre elementele de odinioară și am început să dăm inul și cânepa pe plasticuri sclipicioase, ia pe trening și ghetele pe adidași. Și ca un amănunt, în foarte multe din satele românești, a început să dispară ele­mentul cel mai frumos și unificator, din punct de vedere social, banca de la poartă. Băncuța care-i făcea pe oa­meni, pe vecini, să se adune în fiecare seară, să stea de vorbă. Era un sfat al satului. Și când au dispărut băncile de la poartă, ne-am făcut garduri mari, am încuiat porțile, au dispărut și că­rările dintre case și așa am ajuns să fim izo­lați și dezbinați, practic, instan­taneu. Ne-am înrăit și nu mai știm să iertăm.

– A fost o alegere sau o întâm­plare să fiți preot de țară?

– Și tatăl meu a fost preot în aceeași parohie, dar n-a existat nici un fel de constrângere, ca și eu să urmez această cale. Pentru că, văzând atât de mulți oameni fericiți, în urma ajuto­rului spiritual primit de la el, am vrut să fiu și eu generator de astfel de bucurii. Care sunt dublate de faptul că am ajuns să slujesc chiar în biserica în care am crescut. Enoriașii mei își mai amintesc uneori de copilul care-am fost, alergând în jurul bisericii, cu mama pe urmele mele, pentru a merge acasă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a rânduit misiunea asta, ca să pot fi mai aproape de oameni, mai ales de durerile lor, cu atât mai mult cu cât sunt preot într-o zonă în care au existat și există destule răni nevindecate.

– Sunteți preot pe bani puțini…

– Desigur că, financiar, noi, preoții de la țară, nu ne putem compara cu colegii din Capitală, orașele mari sau județele înstărite, dar eu con­sider că a avansa, din punct de vedere profesional, nu înseam­nă a merge într-un loc de muncă mai bine plătit. În plus, indiferent ce-ai spune, mereu va fi cineva care să con­teste biserica și pe sluji­torii ei, fără să cunoas­că a­proape nimic din trăirea spi­rituală sau lupta pentru su­pra­viețuire în anumite dome­nii. Aici, să nu ai bani de pâine nu înseamnă nea­pă­rat că nu ai cinci lei să iei o pâine, ci că este foarte greu, pentru oricine din aces­te zone, să evolueze din punct de vedere mate­rial. Deși zona e încărcată de resurse, ape minerale, pă­duri, aer ozonat, dezvol­tarea e foarte slabă, pentru că asta nu depinde de oa­menii de rând, ci de diverse conglomerate politico-sociale, care se vede ce au făcut din țară, în ultimii 30 de ani.

„Europa nu vorbește despre Hristos”

– Vorbeați despre gesturile caritabile ale tatălui dvs. Nici dvs. nu vă lipsește dragul de-a ajuta…

– Prima dată când am decis să mă implic și să iau atitudine caritabilă a fost în urmă cu patru ani, după tragedia din Colectiv. A fost atunci un val de răutate, când mulți acuzau că acolo a fost satana, ceea ce m-a șocat. Am spus atunci, într-o postare pe facebook, că diavolul nu vine pe ritm de chitară-bass, ci pe ritm de ură, de invidie și de judecare. Cum să spui că oa­menii aceia tineri, care au fost acolo, s-au predat în mâinile dia­volului? Doamne ferește! Fiecare dintre noi, când am fost tineri, a fost măcar o dată într-un club, într-o discotecă. Ceea ce s-a întâmplat acolo se putea întâmpla oricând, orică­ruia dintre noi. Cum ar fi fost ca părinții noștri să audă că noi, distrându-ne, așa cum cere vârsta, ne-am predat sufletul în mâinile diavolului și nu mai avem șanse la mântuire? Mân­tui­rea nu ne-o dă lumea, ci Dumnezeu. Dar lumea nu mai vorbește de Dumnezeu când vine vorba de judecată. La mo­mentul acela, am avut nume­roase luări de poziție în mass-media. Au fost modul meu, mo­dest, de a mă implica în tra­gedia din Colectiv. Partea mi­nunată a fost că, în anul ime­diat următor, s-a întâmplat să cunosc doi dintre tinerii care supraviețuiseră acelei tragedii, doi norocoși, care apuca­seră să iasă printre primii. Unul dintre ei chiar și-a dorit să-l spove­desc. Să știți că sunt incredibil de mulți tineri care, deși par rebeli, răzvrătiți, au un duhovnic și se spo­vedesc cu regularitate, chiar dacă nu fac cunoscut asta celor din anturajul lor.

După aceea am început o mare campanie anti-avort, „Un român pentru România”, pe care am dus-o până acum. Avem vreo 230 de copii salvați, dintre care vreo 40 îmi poartă numele. La fel, când s-au ridicat câțiva și au strigat „Vrem spitale, nu catedrale!”. Am vrut să arăt că nu se exclud unele pe altele, ba dimpo­trivă, astfel încât am reușit să adun, într-o singură săptămână, aproape 2000 euro, pe care i-am donat secției de boli infecțioase-copii a Spitalului jude­țean din Sfântu Gheorghe. De câte ori mi se solicită ajutorul, încerc să-l ofer. Bunul Dumnezeu trimite mereu oameni care vin și-și oferă ajutorul, iar eu îi ghidez către familiile sărace. În postul Crăciu­nului, toate aceste acțiuni le-am desfășurat sub genericul „Bucuria postului”. Așa trebuie să fim în post, bucuroși, fericiți, pentru că, de fiecare dată, după aceea vine un eveniment major, sărbătorim ceva major, pe Mân­tuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinții Apos­toli, și de aceea trebuie să fim me­reu bucuroși, pentru că și naște­rea, și Învierea, înseamnă bucurie. Tot ceea ce ține de creștinism în­seam­nă bucurie, chiar dacă, pentru a ajunge la această bucurie, e ne­voie de sacrificiu și jertfă. Iar Mântui­torul este cel mai bun exem­plu. Din păcate, n-am cum să nu con­stat că, la modul general, nu sun­tem cu nimic mai buni ca oa­menii de acum 2000 de ani, care n-au primit-o pe Maica Domnului în casele lor ca să nască.

– De ce spuneți asta?

– În ultimii doi-trei ani, socie­tatea românească a ajuns la un asemenea nivel de răutate, încât și a-i face un bine cuiva înseamnă să atragi asupra ta judecata unor oa­meni. Eu, ca preot, iau destul de bine pulsul socie­tății, discut cu oamenii și-i văd, și de foarte multe ori îmi vine să plâng când constat câtă răutate și câtă ipocrizie poate fi în lume. Cel rău nici nu mai trebuie să intervină, de multe ori, că ne mâncăm noi între noi, el stă pe margine și se bucură.

– Care să fie cauza? Mă gân­desc că au fost, în istoria popo­rului român, perioade cu mult mai grele decât cele pe care le traversăm și, totuși, oa­menii nu s-au lăsat înrăiți.

– În primul rând, e dezbinarea politică, care ne-a împărțit în găști electorale. Apoi, dezbinarea so­cială. Acum o sută de ani, într-un sat erau două-trei familii în­stărite, restul aveau aceeași situa­ție finan­ciară. În prezent, e ex­trem de mare discrepanța dintre bogați și săraci, iar în foarte mul­te situații, cei bogați îi consideră paria pe cei să­raci. Iar o socie­tate care inter­vine cu tot felul de ispite mate­ria­le asupra mem­bri­lor săi este din fașă tensionată și dezbinată. Am ajuns să ne ocărâm țara și noi între noi, sub influența unui curent negativ, venit din vestul Europei.

– Cum așa?

– În primul rând, unei Europe laicizate, n-are cum să-i placă spiritul tradiționalist românesc. Europa vorbește despre cu totul altceva decât despre Iisus, Maica Domnului sau sfinți. În Ger­mania, unde-am fost recent, e plin de brazi împodobiți, lumi­nițe, reni, papagali, dar Hristos nu e nicăieri, mai ales în marile orașe. Și, desigur, asta se în­tâmplă în foarte multe alte țări din Occident. Dar ce ne mai mirăm, că nici la noi nu mai e la modă să vorbești de Hris­tos?! E la modă să fii „anti” în tot ce înseamnă spirit și să fii „pro”, în tot ce înseamnă material. Nu-i condamnăm pe cei ce iubesc lucru­rile materiale, și noi le iubim și ne folosim de ele, avem nevoie de telefon, mașină, internet, o casă în care să nu plouă, dar nu înseamnă că astea trebuie să primeze. Omul care-l are pe Dumnezeu adânc înfipt în inimă nu e ușor de manipulat, din punct de vedere spiritual. Doar pierzându-ți identitatea spiri­tua­lă ești foarte ușor de manipulat și poți accepta toate deșeurile care ți se bagă pe gât și în suflet, de către anumite societăți care se cred mai performan­te, mai avansate, dar de fapt, funcțio­nează dintr-o inerție a lucrurilor ma­teriale și a banilor, atât. De pildă, una din cele mai urâte influențe ale acestui curent negativ face să nu le mai pu­nem copiilor nume românești. Nu-i mai botezăm Ioan, ci Ianis, nu Ni­colae, ci Nicholas, nu Luca, ci Lucas. Niciodată un irlandez, de exemplu, care-și botează copilul Patrick, nu-i va spune Petrică. Extrem de rar mai bo­tez sau împărtășesc copii ce se nu­mesc Vasile, Gheorghe, Ioan, Petre. Cred că și numele pe care le punem copiilor păstrează identitatea națio­nală, până la urmă. Ne lăudăm cu mari oameni ai lumii, români – Pe­trache Poenaru, Constantin Brâncuși, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Gheorghe Hagi, dar, deși ne mândrim cu aceste nume sonore, ne botezăm copiii cu nume ce n-au nici o legătură cu tradiția noastră creștină. Ne e rușine să punem nume românești? De ce, când avem atâția sfinți și ne bucurăm de atâtea tradiții?

– Părinte Tămaș, haideți să încheiem interviul într-o notă optimistă, potrivită unui început de an! Ce vă doriți de la 2020?

– Îmi doresc ceea ce doresc și poporului român: să văd mai mulți oameni fericiți, să nu mai văd atâta lume bolnavă, să nu se mai moară pe capete. Cel mai important lucru, în 2020, cred că ar trebui să fie iertarea, să ne apropiem mai mult unii de alții, să nu ne vorbim de rău țara, să mergem să curățăm mormintele bunicilor, părinților, să facem cât mai mult bine și să începem să stârpim dezbinarea care există. Deși va fi foarte greu, ne în­credem în bunul Dumnezeu. Să nu ne pierdem nădejdea că, și în 2020, ca în fiecare an, Dum­nezeu ne va rămâne alături, dar să nu uităm că, pentru asta, e nevoie și de propriul nostru sa­crificiu.