Când eram copil, iernile la țară erau ierni adevărate. În satul meu ningea în decembrie și era zăpadă până la sfârșitul lui martie. Dacă în orașe viața trecea calm, cu deplasările cotidiene la slujbă, la noi avea loc anotimpul muncilor de iarnă. Nu doar în Bărbătești, unde trăiam eu, ci și în satele vecine, spre exemplu în Cărbunești Sat, unde locuia viitorul meu cumnat, Sabin. Din amintirile lui și ale mele, iată o evocare a iernilor de acum 55-60 de ani.
…După ce părinții făceau pregătirile sărbătorilor Crăciunului și ale Anului Nou, apoi ale Bobotezei și ale Sfântului Ion, fiecare gospodar se îngrijea de animale, de boi, de vaci, de oi și de capre, fiecare câte avea. Și cam toate familiile aveau animale în zonele noastre de deal. Tot în ianuarie, îmi amintesc de sulurile de lână, spălate vara și dărăcite, care își așteptau sorocul. Începeau torsul și șezătorile. Se strângeau 6-7 femei la noi sau la vecina Gruioasa, la Aurica lui Lecu ori la Marița lui Mirciu, și torceau spunând povești, mâncând floricele și bând țuică fiartă. Firele rezultate din tors erau trase pe rășchitor și făcute jurebii. Jurebiile erau vopsite, apoi rotite în vârtelniță și făcute gheme. Din gheme, firul ajungea pe suveică prin sucală. Mama elibera apoi camera cea mare de scaune și cuiere și monta războiul lângă fereastră, să bată lumina pe fire. Țesutul începea cam pe toată ulița în același timp, dar cântecele mamei se auzeau cel mai tare. Parcă o văd împingând ca pe o săgeată suveica, printre firele dirijate în sus și-n jos, cu picioarele pe lopățele. Urzeala se umplea cu modele de flori și romburi, luate de la surorile ei din Baia de Fier. Aveau un rol și fusceii în crearea modelelor. Trăgea brâgla cu spetele ei spre piept și o împingea înapoi. Spetele erau subțiri și țineau firele mereu paralele. Țesutul dura până în Postul Paștilor. Erau țesute velințe, macate, covoare și cătrințe, mai ales în casele în care locuiau fete mari. O altă muncă de iarnă era cusutul de cămăși, fetele mai mărișoare se întreceau la cusut, cu altițe de-o palmă, cu râuri pe poale, care de care mai frumose. Pe lângă cusut, erau împletiți ciorapi de lână, pe patru cârlige. Fiecare membru al familiei primea câte o pereche de Crăciun. Se mai țesea ceva: pânză pentru geacuri. Geacurile erau niște trăiști cu care mergeau copiii la școală sau cu care își luau părinții mâncarea la câmp, în timpul verii. De multe ori erau făcute și din puțină cânepă, pe lângă lână. Oamenii cultivau cânepa și o pregăteau acasă, după ce o țineau să-i putrezească fibra lemnoasă, pe malul Gilortului, în bălți amenajate. Din fuiorul rezultat, gospodarii făceau și funii pentru animale. Nimeni nu vorbea pe vremurile acelea despre droguri obținute din semințe de cânepă. După ce terminau cu treaba casnică, țăranii plecau la zăvoi, să taie nuiele din care făceau coșuri și târne. Vara aveau nevoie de ele, la cules de porumb, de prune, de struguri, de varză și de roșii. Era greu să-ți imaginezi o gospodărie fără măcar cinci-șase târne și șapte-opt coșuri mari. Cei mai isteți, ca moșul Ilie și nenea Mitru Oablea, făceau chiar coșuri de car pentru struguri, țarcuri de nuiele pentru stors strugurii și linuri de lemn pentru must. Spre primăvară, când se făcea timpul frumos, gospodarul trebuia să-și ducă bălegarul pe loc, pe terenurile pe care le ara, ca să semene grâu de vară sau porumb. Când toate aceste munci umpleau zilele de iarnă ale sătenilor vrednici, erau și câțiva consăteni (cunoscuți de cititorii acestei pagini) care stăteau cu pălăria trasă pe ochi: Fonfea, Florea, Holtea, Morâncel, Gogu și alții. Ei cântau seară de seară la gospodarii care munceau, să le fie truda cu spor și un pic de voie bună. E de înțeles că nu lipseau litruțele de țuică. Ăstimp, mulți bărbați își ascuțeau sapele și coasa, își împrospătau ascuțișul haracilor de vie ori își reparau gardurile. Își ascuțeau securile și puneau coadă la toate uneltele care nu aveau. Erau destui vecini, printre care Ciobanu, Dolcu, Vâneață, Colici, Lecu sau Păducel, care strângeau pielea porcului de la uscat, unde fusese pusă la Crăciun, și o croiau pe diferite măsuri, să facă opinci pentru toți membrii familiei. Îmi aduc aminte că unchiul Ion, fratele tatei, mi-a împletit opincile cu care am mers la școală, în clasa întâi. Cu opincile acelea în picioare și cu cămașa de tort, cusută de mama Torica, cu altiță galbenă, de borangic, arătam lăudabil în prima zi de școală. A fost ziua în care primarul (cine mai știe cum îl chema?) i-a cerut mamei covorul cel mare, cu trandafiri roșii, să-l pună pe scena comunală, la deschiderea oficială a anului școlar. De atunci încoace, covorul acela, dar și altele, țesute de mama între timp, vor fi mereu cerute, la primărie sau la școală, la toate ocaziile de peste an.
Unde este această lume? Astăzi, satul meu natal este străin și de nerecunoscut. A murit dragostea de pământ și de animale. Au mai rămas două-trei vaci, trei-patru capre și nici o oaie în gospodăriile sătenilor. Iarna, dar nici vara, aproape că nu se mai muncește, nici pe ogor, nici la vite, dar nici acolo unde erau cândva livezi și vii.
