EMANUEL TÂNJALĂ – fotograf și scriitor: „Prin lumea asta întunecată, ghidul meu este Dumnezeu”

• Emanuel Tânjală și-a început cariera ca fotograf la un ziar comunist, „Satul socialist”, dar și-a dobândit gloria, reușind să fotografieze, în anii de aur fals ai ceaușismului, adevăratul sat românesc. Scârbit de sistem, a plecat în 1981 în Italia și a ajuns apoi în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit, împreună cu soția și cei doi copii. Dar sufletul lui Manu Tânjală n-a plecat niciodată din România, unde revine pentru a-și lua puteri, ca Anteu, și a-și lansa volumele de eseuri și fotografii •

Lumea fotografiilor lui Manu Tânjală (cum îi spun prietenii) e o lume simplă, aflată la începuturile timpului. Țăranii români imortalizați de el în anii 60-70 trăiau așa cum trăi­seră și înaintașii lor, aplecați peste sapă, dar cu gân­dul la Dumnezeu. Cum se vede asta în fotografii? Prin lumină. O lumină lăuntrică care li se oglindește pe chipuri, cu mult mai puter­nică decât umbrele sărăciei lor. O lumină blândă, împăcată, în­florită în câte un zâmbet fugar, pe obrazul lor brăzdat, la fel ca pământul. Chipuri de țărani în care poți citi veșnicia, nădejdea în Dumnezeu. Trecut de 70 de ani, Emanuel Tânjală are un zâm­bet și o bucurie din alte lumi. Te surprinde prin bunătate și, mai ales, prin credință, pe care și-o mărturisește deschis, ca pe un înțeles al vieții. Tot o mărturie și-un crez este și ulti­ma sa carte, „Amintiri despre Țara Pierdută” (Editura Școala Ardeleană, 2019), o revenire în permanența satului românesc tradițional. De la fotografiile cu­prinse în volum a plecat și dialogul nostru.

„Ca să crezi în Dumnezeu nu e treabă simplă”

– Dacă ar fi să numesc o tră­sătură generală a fotogra­fiilor tale care îți atrage atenția imediat, este lumina de pe chi­purile țăranilor pe care i-ai por­tretizat. O lumină cerească, aș spune, de îngeri trudiți ai pă­mântului. Ei nu își fac cruce, nu sunt surprinși ru­gân­du-se, dar se vede că au credința în ei. Cum ai reușit să le-o sur­prin­zi?

– Fotografia este o expresie a frumosului. Eu cred că fotografia a fost inventată pentru a prinde în obiectiv frumusețea. De aceea am căutat mereu să surprind pe chipul omului bucuria, lumina. Îmi place lumina. Cât am lucrat ca fotoreporter în Ro­mâ­nia, vedeam în București doar oameni posaci, mereu cu capul în pământ. La sat era altfel. Țăranii, când te vedeau, îți dădeau întotdeauna binețe, spu­neau „Doamne ajută!” și o făceau mereu cu capul sus, luminați. Am în album fotografia unei țărănci – mătușa Paraschiva, stătea peste drum de casa ru­delor mele din Vrancea. Era o femeie simplă, săra­că, dar avea un chip de ziceai că vine din psalmii lui David. Pe femeia asta eu nu am văzut-o în viața mea cu o cămașă murdară. Închipuie-ți că muncea toată ziua, dar sâmbăta își spăla cămeșa în râu și strălucea de curată. Se îmbrăca la fel ca ceilalți țărani, numai în alb! I-am făcut niște fotografii, fără nicio pregătire, nici nu cred că m-a văzut când i le făceam, dar apare în ia ei albă, mereu curată, de o frumusețe fără seamăn, cu un fir de zâmbet lumi­nos pe obraz. Eu cred că se ruga când zâmbea. Pare dusă cu gândul în altă parte. Într-un astfel de om îl poți întrezări pe Dumnezeu. Să nu crezi că îi fac acum propa­gan­dă Domnului, că nu are nevoie El de asta. Dar sunt și eu printre cei care îl poartă în suflet. În fie­care zi îl rog să mă ocro­tească. Nu o dată, ci de zeci de ori. Îl rog să îmi poarte de grijă pe unde merg, să mă ajute, să mă întărească, și-L mai rog să-i ajute pe cei care nu-L cunosc să Îl cunoască, pentru că, sărmanii, nu știu în ce întuneric trăiesc. Ca să crezi în Dumnezeu nu e treabă simplă, că nimeni nu L-a văzut cu ochii trupului. Eu am sen­zația că Domnul este cu mine tot mereu. Nu pot să concep că m-aș putea mișca fără Dumnezeu. Crezi că am făcut ceva fără El? El m-a purtat prin toată lumea asta. El este ghidul meu. Și asta nu de ieri sau de astăzi, ci dintotdeauna. Tot ceea ce a am făcut am făcut cu ajutorul Lui, El a avut controlul a tot ceea ce am făcut. Și tot El m-a ajutat să rămân smerit, pentru că această meserie te și înfumurează, iar asta te distruge ca fotograf. Fără să trec prin nicio școală de fotografie, am învățat, făcându-mi minuțios meseria, că noi, fotografii, nu trebuie să fim văzuți atunci când folosim aparatele. Eu m-am ascuns mereu de oameni, dar am încercat să le fo­tografiez sufletul, lăuntricul. Pentru că, până la ur­mă, fotografia nu o face aparatul, cu toate lentilele lui performante, ci cel care stă în spatele lui. Ăsta a fost norocul meu. Să știți că nu numai adevărul te duce la libertate, ci și smerenia. Acum, la cei 75 de ani, cred că am ajuns să Îl percep mai bine pe Domnul. Am fost educat în credința creștină și am crezut mereu în Dumnezeu, însă, recunosc, am fă­cut și multe păcate. M-am schimbat însă și încerc să nu mai trăiesc ca în lume, ci după Dumnezeu.

– Îți mai amintești cum arăta Dum­nezeul copilăriei tale? 

– Era un Tată mare și frumos, un Tată care a făcut toată lumea asta, a ză­mislit stânci și ploaie, soarele și luna. Eu m-am născut și am crescut cu El. Am avut părinți creștini, care m-au educat spre lumină, nu spre întuneric. Ne rugam acasă, în familie, așa că mi-L amintesc bine pe Domnul, care, în acei ani, era înveșmântat în hainele părinți­lor mei. Tata a fost un creștin adevărat. A avut o prăvălie la care veneau oa­meni din cartier să ia pe datorie. Bine­înțeles că nu plăteau și îl înglodau în datorii, dar el le dădea în continuare. Spunea – „Dacă nu plătesc, înseamnă că nu au de unde, iar eu trebuie să îi ajut, pentru că asta înseamnă să îți iubești aproapele”. Tata nu a vorbit de rău niciodată pe nimeni. Primul lucru pe care l-am învățat de la el a fost că cel mai mare păcat pe lumea asta este să urăști și să te răzbuni. Iar minciuna nu exista în familia mea. Dar cea mai formidabilă școală a credinței se petre­cea în timpul verii. De la trei luni, mama ne ducea la Colacu, în Vrancea, unde se născuse tatăl meu. Eram 11 frați și de-abia așteptam luna iunie ca să mergem la țară, iar apoi plângeam  la sfârșitul lunii august, că trebuia să ne întoarcem în infernul din București. De atunci, pentru mine, România în­seam­nă satul românesc. Născându-mă și crescând la oraș, într-un cartier bucureștean, am putut să văd și perversitatea orașului. Așa că atunci când plecam cu familia la Colacu, „la țară”, la rudele noastre de-acolo, mă duceam în rai. Eu nu am fost în viața mea în rai, cred că nici tu, dar când plecam din Bu­curești, simțeam că plec de pe pământ și mă duc în cer, că ajung într-o altă lume. Totul părea luminat în satul acela, chiar dacă mai și ploua și era înnorat. Era acolo o libertate totală. Acolo i-am văzut, pen­tru prima oară, pe țărani muncind. Munceau aproa­pe întotdeauna în tăcere, fără să își spună nimic, pentru că vorbeau în tot acest timp cu Dumnezeu. Când am mai crescut, i-am întrebat cum fac asta, aveam cu mine un casetofon minuscul, pe care îi înregistram. Și mi-a spus o mătușă că mereu îl „sâcâie” pe Dumnezeu, îi cere să dea ploaie, când este secetă, să oprească puhoaiele, dacă plouă prea mult, și să îi ajute în tot ce face. Țăranii aceștia vrânceni, de la mine din sat, din Colacu, munceau cu o hărnicie, de luni până sâmbătă, de parcă ar fi fost angajați de Dumnezeu însuși. Erau cu desă­vârșire liberi, nu-i punea nimeni să trudească din zori până în noapte, satul, fiind în regiune de deal, nu fusese colectivizat, dar aveau o rigoare și un respect extraordinar pentru muncă și o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Nu existau înjurături. Eu nu i-am auzit drăcuind niciodată. Tot ce putea să spună unchiul meu mai grav despre niște oameni era că sunt „niște derbedei”. Atât. Dar când spunea asta, era ca și cum te-ar fi desființat ca om. Mai mult nici că-ți trebuia. Acolo, în Munții Vrancei, nu s-a înjurat niciodată. Și-a venit, la un moment dat, un străin în sat și a început să înjure. Țăranii au fost atât de șocați, încât l-au legat de un copac, doar ca să-l facă să tacă. Se spunea despre el că „a adus înju­rătura în sat”. Oamenii ăștia nu puteau să tră­iască fără Dumnezeu. Se rugau și se închinau tot timpul – dimineața, când plecau de acasă, apoi la masă, și seara, înainte de a se culca. Nu exista ca duminica să nu mear­gă la biserică. Numai răii satului nu se du­ceau la liturghie, iar răi nu știu dacă erau doi-trei. Și să-i fi vă­zut cum mergeau la biserică! Se îmbrăcau frumos, își deschideau cuferele și își scoteau de acolo cele mai fru­moase haine ale lor, presărate, între ele, cu busuioc și levănțică, și așa înveșmântați, plecau la întâlnirea cu Dumnezeu. Cu oame­nii ăștia am trăit eu! Ce-a fost în neamul nostru a fost incredi­bil! Nu știu dacă vom mai ajunge vreodată să recuperăm ceea ce am avut!

„Țara mea nu e România, e satul românesc”

– Ai apucat să vezi, înainte de plecarea în Ame­rica, satul românesc pierind sub ochii tăi. Cum a fost să îl vezi ucis? 

– Da, comunismul i-a dat lovitura de moarte. Din pricina lui, țăranii gospodari au ajuns hoinari în propriile lor sate. Încet, munca lor de sute de ani a intrat pe mâna unora care nu avuseseră nimic, doar școala asupritorului. Îmi povestea mătușa Sma­randa de la Ilești. „Dacă a venit colectivul, cu ce să te mai hrănești? Au luat tot pământul. Aveam căruță, făcută de noi, oleacă de plug, cai, animale de la părinți. O duceam bine, dar ni le-au cerut pe toate la colectiv. Au luat căruța la colectiv, caii i-au dus tot acolo și nu ne-au mai dat nimic înapoi. Nu­mai șapte ani din viața mea am dus-o ca lumea… în rest, am trăit plângând”. Unchiul și mătușa mea, Ion și Florica Tânjală, au avut vreo zece hectare de vie și pianină în casă! Erau oameni gospodari, care dă­deau de mâncare din primăvară și până-n toamnă, când se culegeau strugurii, la 15-17 oameni care stă­teau la ei. Lucrau toți împreună, ca într-o mare familie. Când au venit comuniștii, prima dată au luat pianina. Au venit și au luat-o fără să o ceară! Au spus doar că au nevoie de ea la căminul cultural, unde, am aflat mai apoi, nu a mai ajuns niciodată… Apoi, în doar două zile, au venit și le-au luat tot ceea ce aveau în gospodărie. Tot! S-au mirat că le-au lăsat casa… Îți dai seama ce dramă? Niște oameni curați ca lacrima, ca zăpada! Așa s-a ajuns ca băncile din fața porților, care la început erau tot timpul goale, pentru că țăranii din satul meu munceau încontinuu, să devină ocupate. Înainte nu aveau timp să stea la poartă. Pe bunicul nu îl vedeam acolo decât duminica, după biserică. Atât. Apoi, cu timpul, din ce în ce mai mulți oameni, care nu aveau altceva de făcut, deveneau ocupanții băncilor de la poartă. Cam asta s-a întâmplat cu satul românesc. Pentru mine el înseamnă „țara pierdută”. Țara mea nu e România, e satul românesc. Știți că, pe vremuri, atunci când orășenii spu­neau „plecăm la țară” voiau să spună „ple­căm la sat”.

„Am fost martorul unui dezastru național”

– Și cum ai ajuns să fotografiezi satul românesc nealterat, țăranii aceia fabu­loși, care te-au făcut vestit? 

– Totul a început la o publicație ceau­șistă, „Satul socialist”. Lucram acolo ca fotoreporter și mergeam la CAP-uri. Nu ai văzut în viața ta aseme­nea cimitire de tractoare, majoritatea înglo­date în nămol! Eram martorul unui dezastru național, așa că am început să facem reportaje despre cei care își băteau joc de banii statului. De la milițian și până la ultimul om din sistem,  furau încercând în felul lor să supravie­țuiască. Pe oamenii aceștia noi i-am demascat jur­nalistic. Nici nu știi ce bine ne-a mers, până când a început să ne laude și Europa Liberă, la emisiunea lui Niculae Constantin Munteanu! Dintr-o dată, s-a oprit toată povestea! Reportajele noastre ocupau două pagini din totalul de patru, câte avea ziarul. Și așa am ajuns într-o ședință de mazilire, în care ni s-a spus că ne batem joc de țară. Am avut mare noroc că nu ne-au exmatriculat de la ziar. Acest șoc a fost însă o binecuvântare. Pentru că, după ce ne-a fost interzis să mai demascăm impostura și hoția unor oameni ai sistemului, l-am întrebat pe colegul meu, Elisei Tarța, ce facem acum, încotro să ne în­dreptăm. Și așa am ajuns să ne orientăm doar către frumusețea satului nostru românesc, să îl căutăm acolo unde el rămăsese nealterat. După ce m-am mutat la Flacăra lui Adrian Păunescu, am ajuns să merg cu Ilie Purcaru și cu Ovidiu Ioanițoaia prin cele mai ascunse  locuri ale acestei țări. De acolo sunt fotografiile mele. Satul românesc, în acele vre­muri, trăia încă, în pofida comuniștilor. Supra­vie­țuia. Aveam senzația că mă plimb printr-un muzeu infinit. Un muzeu viu, pentru că oamenii lui erau vii. Și să știi că țăranii ăștia ai mei m-au urmat peste tot pe acest pământ pe unde am umblat. M-au urmat și m-au hrănit sufletește. Fotografiile cu ei mi-au deschis uși, am trăit din ele nu numai aici, ci și în străinătate. 

– Cum te apropiai de ei? 

– Nu mă apropiam! Stăteam mereu pitit, nu voiam să mă vadă, pentru că nu știi ce impact nefa­vorabil are aparatul de fotografiat asupra omului. Dacă știi că ești vizat de un obiectiv, te schimbi instantaneu, devii fals, iar eu i-am perceput pe țărani ca pe niște oameni foarte cinstiți. Eu nu știu să îți dau exemple de țărani pervertiți, nu am întâlnit așa ceva printre ei, în schimb, pot să îți dau multe exemple din viața bucu­reșteană. Ei, sărmanii, când luau ceva de la CAP, spuneau: „Am fu­rat de pe pământul meu!”. Știau că e pământul lor, moștenit din moși-stră­moși, pământ pe care co­muniștii îl confiscaseră, dar recunoșteau, cul­mea!, că ceea ce fac ei e un furt! Atâta cinste a­veau! În plus, să știți că țăranilor nu le plăcea să fie fotografiați în viața de zi cu zi, deși, para­doxal, aveau un cult pen­tru fotografia de familie. Dar pentru asta se găteau frumos, din timp, la săr­bători, și tocmeau un fotograf pe care-l adu­ceau acasă, iar fotografiile de acest fel le atârnau pe pereți.

„Un fotograf bun trebuie să fie smerit”

– La final, aș vrea să te întreb ce l-ai sfătui pe un tânăr fotograf aflat acum la început de drum?

– Astăzi, pe pământ, sunt milioane de oameni care fac poze. Toată lumea folosește aparate, ta­blete, telefoane, dar între ei nu sunt mai mult de o sută de fotografi foarte buni. Nu mă număr printre ei, dar aș vrea să ajung acolo. Iar ca să ajungi acolo, trebuie să fii smerit. Dacă un tânăr fotograf nu a auzit de acest cuvânt, să meargă la Biblie și să afle ce înseamnă sau să îl caute într-un dicționar. Este esențial pentru meseria lui să fie smerit, pentru că fotografia nu se face cu bâta. Un fotograf bun nu trebuie să iasă în față, fotografia nu este o fudulie, fotograful nu este buricul pământului. El trebuie să învețe să fie discret, să știe să se ascundă, să fie ca un vânător. Desigur, pe lângă asta, trebuie neapărat să aibă dragoste pentru subiectul pe care vrea să îl imortalizeze. Dacă vrea să fotografieze oameni, să învețe, mai întâi, să îi iubească. Și să citească și să asculte muzică bună, pentru a se forma. Și, evident, orice fotograf trebuie să se uite la multe fotografii bune ale altora, ca să învețe să pri­vească. Dar, după ce se va uita la mili­oane de fotografii, să încerce să nu co­pieze. Să fie, în final, el însuși.