ION STENDL: „Când țin în mână penelul, sunt absorbit, dintr-odată, într-un tunel”

– De vorbă cu maestrul Ion Stendl, unul dintre marii plasticieni ai României –

De maestrul Ion Stendl îmi doream să mă apropii de mult. Mă fascina faima lui de plastician cu imaginația dezlăn­țuită, care se plimbă dezinvolt prin toate genurile artei, și le înghite și le recompune cum vrea el, cu o poftă de Sardanapal. Iar acum mi se ivise pri­lejul. Ion Stendl a împlinit 80 de ani, și după ce dispăruse un timp din expoziții, s-a reîntors cu o lovitură în care se simțea gheara leului: o splen­didă expoziție aniversară, deschisă la Muzeul Literaturii, din Calea Griviței, nr. 64-66. Într-una dintre aceste zile de iarnă, fără zăpadă și fără ninsori, maestrul Stendl m-a așteptat în căldura intimă a expoziției și, cu chipul său jumătate hâtru, jumătate sever, s-a așternut pe povești.

Pruncul cu plaivaz

– Vă numărați prin­tre marii graficieni ro­mâni. Totuși, numele dvs. are rezonanțe ger­ma­ne. Cine vă sunt stră­moșii, d-le Stendl?

– Străbunii mei din par­tea tatălui erau din Al­­sacia și au venit la Re­șița când s-a colonizat Ba­­na­tul, în timpul Ma­riei Te­reza. Cei din par­tea mamei au venit din Austria, pe la 1700. Egi­dius Loidl, stră-străbu­nicul meu, era din­tr-un orășel de lângă Salz­burg. Venise la Reșița pen­tru că fabrica (deve­nită ulterior Combinatul Side­rurgic) exista acolo încă de dinaintea răs­coalei lui Horea, furnalele de la Reșița intraseră în func­țiune în 1772. Iar în 1850, s-a construit prima lo­co­motivă. Îmi po­ves­tea bunicul cum au dus-o cu un car tras de 40 de boi până la Orşova, şi au trimis-o la Viena, la ex­poziţia mondială. Pe urmă, părinţii mamei mele s-au aşezat în Secul, cinci kilometri de la Reşiţa, în munţi. Acolo mi-am trăit toată copilăria. Bu­nicii au avut niște cai uriași de tracțiune, cu care lucrau în mină și care mă fascinau. Iar tata s-a aşezat în Jamu Mare, la graniţa cu sârbii. Așa că eu sunt şvab doar pe jumătate, din partea lui. Dar nu ştiu şvăbeşte, știu dialectul austriac, care se vorbea la noi acasă, din partea bunicii mamei. Iar când a trebuit să merg la şcoală, cum şcoala germană se desfiinţase, în clasa întâi nu ştiam un cu­vânt româneşte. Noroc cu un coleg vecin de casă cu noi care-mi spunea: „Vezi că învățătorul a spus să scoatem tăbliţa”. Dar până la urmă am în­văţat totul repede şi bine, și am luat un premiu.

– Și când ați apucat-o pe drumul artei?

– Eram atras de desen chiar de când eram prunc. Când mama mă scotea la plimbare, îmi punea în cărucior, ca să stau cuminte, un catastif cu foi albe și un plaivaz. Erau niște catastife aduse de bunicul de la arhivă, de la fabrica din Reșița, și pe dosul lor, mâzgăleam. Aveau o hârtie tare bună! Nu știu ce desenam eu acolo, că s-au pierdut. Dar mamei îi plăcea. Apoi, la grădiniță, desenam tot timpul zâne și zmei.

– Care a fost evenimentul declanșator?

– În liceu. Atunci începusem să pictez, iar idolii mei erau Grigorescu şi Rembrandt. Până când, într-o vară, un concitadin din Reşiţa, stu-dent la Cluj la Arte Plastice, a venit la mine, s-a uitat ce făceam şi mi-a spus: „Băiete, tu ai talent, trebuie să te apuci de desen”. A fost parcă o po­runcă cerească. După asta, desenul a devenit pen­tru mine cel mai important. Și azi, renunț la orice, numai ca să desenez după capul meu. În liceu, de­senam toată ziua, acasă. Acasă picta și tata, așa că aveam culori, şevalet, pensu­­le. Şi, într-o zi, de-abia ajunsesem la şcoală, și numai ce văd că vine dirigintele la mine, mă duce în cancelarie şi îmi pune în faţă o hârtie: „Institutul de Arte Plastice Bucureşti” trimisese în țară pro­fe­sori, ca să selecteze viitori studenți. Şi eu trebuia să fiu în după masa aceea la Timişoara, căci a do­ua zi dimineaţă dădeam proba de desen. Am ple­cat acasă, mi-am adunat tot ce aveam: desene, mape, era un geamantan îngrozitor de greu, şi m-am târât cu el la gară și de acolo direct la liceul un­de trebuia să fiu examinat. Şi când am ajuns nu era nimeni, niciun candidat amator de artă în afară de mine. Ca profesor examinator fusese trimis Catul Bogdan, care fusese înainte de război pro­fesor la Academia de Artă din Cluj. Şi, singur cu Catul Bogdan, am lucrat patru ore. El a luat fie­care desen al meu la corectură și m-a învățat ce să pun în mapă pentru admiterea de la Bucu­rești. Din păcate, nimeni de la București nu s-a uitat la ea, aşa că am picat. Dar nu m-am lăsat și a doua oară am intrat.

– De unde aţi moştenit talentul? Cine v-a trasmis scânteia?

– Tata a fost primul talent din familie. Era deosebit de talentat și la pictură, și la sculptură. A învăţat și meseria de pictor de firme. Iar când a venit al doilea război mondial, bunicul l-a dus la Reşiţa. Cei care lucrau în fabrică la Reşiţa erau scutiţi de front. În timpul liber, tata se ducea în jurul Timişoarei şi picta prin sate, şi tot ce punea în vitrină, la atelierul unde lucra, într-o singură zi se vindea. Casa noastră era plină de picturi.

„În pictură îți trebuie o încrâncenare pe care eu n-am avut-o”

– Drumul dvs. spre artă a început în anii copilăriei, cu liniile pe care le desenați pe ca­tas­tifele de arhivă. La maturitate, prima dvs. afirmare a fost ca grafician, tot o artă a liniilor. V-a fost răsplătită perseverența?

– Am luat premii naționale și internaționale destul de repede. A fost o perioadă în care se or­ganizau multe bienale de grafică. Aşa am luat un mare premiu la bienala de grafică din 1977, de la Viena, „Europa House”. Eu mă gândeam că ob­­ținusem cine ştie ce menţiune, când colo, s-au dat trei premii egale, iar unul mi-a fost acordat mie. Ceea ce m-a onorat cel mai tare a fost că ju­ratul care m-a premiat a fost Walter Koschatzky, direc­torul muzeului Al­bertini din Viena, o ma­re personalitate.

– Sunteți un mare ino­vator, „Omul or­ches­­tră” al tehnicilor plas­tice. De unde vine pof­ta asta de-a inven­ta?

– Nu știu dacă de la talent. În orice caz, când studiezi secția de pictură, devii axat nu­mai pe asta, nu vrei să accepți nimic altceva. Eu fiind de la „Artă De­corativă”, am avut altă deschidere. Toate ar­tele decorative erau, pe vremea studenției mele, într-un singur loc. Cei de la ceramică, cei de la textile, eram cu toții colegi și vedeam fiecare ce face. De aici, și interesul meu pentru alte stiluri. La Artă mo­numentală, am învățat, de la pictură în ulei şi tem­pera, cu ou sau caseină, și până la mozaic şi sgrafitto. Dar mă duceam și la grafică, ca să în­văț gravura în lemn şi litografia. Și le-am prac­ticat pe toate. Iar datorită soţiei mele, Tița Stendl, care este și ea plastician, am lucrat şi tex­tile şi tapiserie. Dar megeam și la pictură și sculp­tură, să văd ce fac cei de acolo. Pe urmă mă în­tor­ceam la atelier și lucram până seara târziu. Așa am înțeles că în pictură îți trebuie o încrân­ce­nare pe care eu n-am avut-o. Pe mine m-a caracterizat totdeauna neliniştea, aventura ex­perimentului, setea de a inventa forme în ma­teriale noi. Asta m-a făcut să încerc atâtea cărări.

„Când lucrez sunt absorbit într-o gaură neagră”

– De unde vă vine inspiraţia când lucraţi? E o lume fabuloasă ceea ce creaţi.

– Nu pot spune clar ce se întâmplă cu mine când desenez și pictez. Dar m-am gândit mult la asta. Și mi-am amintit cum, de multe ori, atunci când țin în mână penelul, aparent fără țel – îmi pare că încep să fiu absorbit, dintr-odată, de un tunel. În care dispar, încet-încet, și atelierul meu, cu tot ce-i în el, dar și timpul. De parcă aș intra în­tr-o gaură neagră. Și preț de mai multe clipe, ră­mân suspendat în intersecția aceea de uni­versuri vagi. Și pe care timp de o lungă secundă, mi se pare că pot să le accesez. Atunci, din tune­lul acela care a absorbit spațiul și timpul din jurul meu – formele și culorile încep să coboare și se întrupează una după alta, în penelul meu și pe pânză. Pe o cale misterioasă… Cam asta simt când creez. Și poate de aceea îmi place, și acum, să citesc despre găurile negre din Cosmos. Mai că aş face și un ciclu cu desene pe tema asta. Voi vedea…

– Sunteți fericit, în clipele acelea?

– Mă simt tot timpul nemulţumit!… Să vă explic de ce. Când am o pictură în cap, înainte de a o pune pe pânză, după ce impulsurile miste­rioa­se ale inspirației m-au vizitat, o văd de parcă ea ar fi pe un ecran mare, în faţa mea. Și eu în­cerc să o fac așa cum o văd. Așa că mai întâi fac o schiţă. După care caut detalii pentru perso­naje, vestimentaţii, accesorii. Abia apoi încep să pictez și să desenez. Dar niciodată nu reuşesc să-mi zămislesc pictura așa cum am văzut-o cu ochii minții!… Asta i se întâmplă oricărui pictor. Pi­casso spunea că nici o treime din tot ce vede și tot ce gândește nu poate pune pe pânză.

– Ați făcut și artă murală. Ce lucrări majore lă­sați în urmă?

– Mă gândesc în primul rând la mozaicurile de la Institutul de matematică, pe care le-am făcut cu colegul Radu Dragomirescu.

– Mozaicul acela are o integrală și tot soiul de alte semne matematice.

– Sunt multe, așa e. Şi înăuntru, în hol, există un mozaic. Academicianul Miron Nicolescu, pe atunci preşedintele Institutului, ne-a relatat o întâmplare ciudată. Era fericit că un mare ma­tematician francez tocmai fusese la București şi găsise în mozaicul nostru formule de-ale lui. Și Miron Nicolescu ne-a întrebat cum am făcut. Noi le luasem din cărţi de matematică pe criteriul că aveau iz plastic.

„Am rupt genţi cu cărţile pe care le duceam la şcoală, pentru studenți”

– Sunteți un mare desenator, dar ați fost și un profesor universitar prețuit. Ce e greu și ce e frumos în meseria de pedagog”

– Când faci a­ceastă profesie, tre­bu­ie să fii tot timpul informat. În bi­blio­teca ta trebuie să ai cărţi care să depă­şească internetul prin informaţie. Inter­ne­tul e doar un dic­ţio­nar general. Nu gă­seşti acolo tot ce îţi e necesar, trebuie să-ţi faci biblioteca ta. Și trebuie să ştii ce se întâmplă în lume, altfel n-ai cum îndru­ma studenții. Eu am rupt genţi cu cărţile pe care le duceam la şcoală ca să pot discuta cu studenții.

– Mulţi spun că i-aţi învăţat desenul adevărat.

– Nu pe toţi! Sunt mulţi chemaţi, puţini aleşi. Poate că după degetele de la o mâ­nă pot să spun câți sunt cu adevărat foştii mei elevi. Cosmin Pau­lescu, decanul Facultății de Arte Decorative, este unul dintre ei. E ca şi fiul meu. Amândoi co­piii mei sunt acum în străinătate. Fiica mea este mă­­ritată în Italia, iar fiul meu e însurat în Ger­mania. Și amândoi sunt absolvenţi de Belle Arte. Așa­dar, a plecat fiul meu, a rămas Cosmin Pa­ulescu. Eu mi-am iubit întotdeauna studenţii. Dar există o idee preconcepută, vehiculată mai mult de pă­rinţii studenţilor – că intri în facultate şi ieşi artist. Nu e aşa! Tu nu poţi să-i dai stu­den­tului de­cât interesul pentru cultura fără de care nu poate să-și facă meseria. Atât. Să vă spun o po­veste… În Satu Mare era un pictor, Aurel Pop. Studiase Belle Artele la Budapesta, între cele două războaie mondiale și, când a terminat, le-a scris o scrisoare părinţilor lui: „Bucuraţi-vă, sunt pictor, plec într-o călătorie în Italia”. Și, ajuns în Italia, le-a scris repede: „Încă nu sunt pic­tor!”. Văzuse ce înseamnă pictura în țara artelor lumii.

Cei șapte ani rodnici

– Generația de aur a plasticienilor români numără artiști foarte buni. Cum de v-ați adunat așa?

– Suntem ca în Biblie: șapte ani rodnici ur­mați de șapte ani secetoși. Noi am apărut în anii rodnici ai artei românești.

– Deși v-ați afirmat în plin comunism, exista o atmosferă febrilă, frumoasă, între plasticieni.

– Da. Exista. Dar vedeți dvs., noi, toți, aveam un handicap. Plasticienii din Vest erau informați, aveau totul, iar noi stăteam aici, la coada rușilor. Și căutam să ajungem, care cum puteam, la in­for­mațiile din Occident. Îmi amintesc că odată, la Uniunea Artiștilor Plastici se traduseseră căr­țile despre artă ale lui Kandinsky, bătute la ma­șină. Și m-am dus și eu și m-am rugat să mi se dea să citesc cartea aia acolo pe loc, fără s-o iau acasă. A fost o întâmplare și tristă, și amuzantă. „Tu stai la cămin”, mi s-a spus. „Dacă te duci și poves­tești acolo ce-ai văzut, ne arestează pe toți”. După aia, când Româ­nia se mai des­chi­sese puțin, m-am dus în Ger­mania, și primul lucru a fost să-mi cum­păr cartea aceea. Și ea era numai despre punct, li­nie, pătrat, triunghi și atât. Nu avea politic nimic! Dar era „decadentă”, pentru că nu vor­bea despre socia­lism. Pen­tru mine, cea mai mare vic­torie a Revoluţiei a fost li­bertatea. Ai avut paşa­portul dat, nimeni nu te-a mai între­bat unde te duci. De asta, Uni­­unea Artiștilor Plas­tici s-a terminat. Azi este în­tr-un faliment total. Ea era făcută înainte ca să te ţină sub con­trol. Te dirija. Abia mai scă­pai câte o petardă, ici-colo, în vreo lucrare.

– Nu vi se creau, totuși, și avantaje ca să puteți îndura acest control?

– Ba da. Când intrai în Uniunea Artiștilor Plas­tici erai, cumva, asigurat. Erau și achiziţiile ace­lea care se făceau des. Când eram proaspăt ab­sol­­venţi, de pildă, mie și nevestei mele ni s-au cum­părat picturi cu o sumă imensă. Așa am re­uşit să ţin pasul şi cu cărţile noi. Aveai dreptul, fi­ind în Uniune, să-ţi comanzi cărți din străi­nă­tate. Cărţi fundamentale, cu prețuri româneşti.

„Pentru un artist, ziua bună nu se cunoaşte de dimineaţă, ci abia a doua zi”

– Ați avut vreodată clienți și o piață de des­facere stabilă, pentru opera dvs.?

– Eu n-am avut o clientelă din atelier, cum aveau pictorii Constantin Piliuţă sau Grigore Vasile. Tot ce pictau ei se vindea imediat încă din ate­lier. Aveau clienţii lor, avocaţi, doctori, care cumpărau. Mie mi se cumpăra numai dacă ama­torii de artă veneau la expoziţiile mele sau dacă tablourile mele intrau în vreo colecţie. Nevoia de comenzi m-a împins să fac şi grafică, şi artă de­corativă, iar soţia mea a făcut rochii pentru Fondul Plastic, toată viaţa.

– Vorbim de peste o oră numai despre trecut. Cu prezentul vă descurcați?

– Vedeți, eu acum sunt pensionar cu o pensie de merit destul de bună, și pentru care am muncit mult. Am stat mulți ani în învățământ, mi-am dat doc­toratul după 50 de ani. Pe atunci, dacă n-aveai doctoratul erai dat afară din Univer­si­tatea de Artă. Așa că acum mă pot izola de lumea asta din jur, abrazivă și grotescă. Și nu mă inte­resează nici ce se întâmplă în politică. Mă mai uit doar la emisiunile cu extratereştri de pe TV6. Rămâi trăsnit câte lucruri sunt în lume şi noi nu ştim de ele. Iată, s-a descoperit în America, într-o zonă mi­­nieră, un ciocan de 10 milioane de ani. E din fier, deși pe atunci fierul nu era cunoscut! Cu ast­fel de lucruri prefer să îmi umplu timpul și mintea.

– Unde simţiţi că e locul dumneavoastră ca artist, în România de azi?

– Nu prea mă interesează. Eu sunt mulţumit că mi-am împlinit toate visele în artă, tot ce-am poftit. Și am avut noroc și cu această slujbă de la şcoală, care mi-a adus o pensie bună. Deși banii nu-mi prisosesc: îmi îngădui puţină mân­care, un vin şi atât. Dar niciodată nu am fost ah­tiat ca să câştig bani. Mă refugiez în lumea citi­tului. Citesc enorm. Dar de creat, creez mai puţin. În 2019, n-am făcut mai nimic. Am ieşit cu expoziţia asta, care probabil va fi ultima. Deși, încă am tot felul de idei și de vise.