Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Prof. universitar emerit OSTIN C. MUNGIU: „Viața mea e o întreagă poveste despre noroc”

Ostin Mungiu și impresionanta sa colecție de ceramică

Ostin Mungiu este profesor universitar emerit, specialist în terapia durerii. După numele de fa­milie, este cu­nos­cut mai ales ca tată al co­piilor săi, po­litologul Alina Mungiu-Pippidi și mult premiatul regizor Cristian Mungiu. Pro­fe­sorul Mungiu este însă el însuși o marcă a inte­ligenței românești, de­di­cându-și în­trea­ga viață unui domeniu al me­di­cinei.

„Am fost generația care a avut pe prima pagină a abecedarului fotografia Regelui Mihai”

– Domnule profesor, sunteți o somitate în domeniul dvs. de activitate, un medic cunoscut în țară și peste hotare. Ce trebuie să facă un om ca să fie deosebit?

– Viața mea e o întreagă poveste des­pre noroc. Am fost norocos pentru că, năs­cându-mă în plin război, tata n-a murit pe front și a putut să mă crească, norocos că am scăpat din fața frontului și ne-am refugiat la timp cu întreaga familie, norocos că, la întoarcere, am reușit să ne refacem casa dărâmată de bombar­da­men­te. Norocos pentru că m-am dus la școală înainte de a împlini șase ani, deși pe atunci, abia la șapte-opt ani se mergea la școală. Asta, pentru că am fost exmatri­culat de la grădiniță. La una din primele lecții, ni s-a spus că a culege flori pentru mama e cel mai frumos lucru pe care poate să-l facă un copil. Imediat, eu am cules flori din stratul din fața grădiniței. Am mâncat bătaie, deși nimeni nu ne atenționase să nu culegem de acolo. Am venit acasă plângând, le-am spus părinților că eu nu mai merg la grădiniță, că acolo una îți spun și alta trebuie să faci. Mama s-a amuzat, tata, hâtru, a zis că nu-s eu prost, că e corect cum gândesc și, prin urmare, ar fi bine să nu-mi mai pierd timpul la grădiniță și să mă duc la școală. Am fost generația care a avut pe prima pagină a abecedarului portretul Regelui Mihai. Doar pentru câteva luni, însă, pentru că, la un moment dat, au venit niște neni cu haine de piele negre, au pus abecedarele pe bancă și ne-au rupt pagina cu regele. Așa a în­ceput epoca sta­linisto-dejistă.

Alt noroc al vieții mele a fost că părinții mei, deși oameni simpli, s-au gândit că-mi trebuie edu­cație, așa că au luat în gazdă un student, făcea Arte și Agronomie simultan, un tip cu o cultură foarte bogată. M-a învățat limba franceză, mă ducea la concerte, în fiecare duminică mergeam în altă biserică să-mi explice arhitectura, nu mă lăsa să mă culc seara până nu citeam un capitol din Noul Tes­tament, pe care mi-l explica. Asta mi-a fost de mare folos mai târziu, în muzeele lumii, deși cre­din­ța nu s-a lipit de mine, nu am devenit ha­botnic, dar pentru cultura generală, a fost excepțional. Am fost pasionat de istorie, mi-aș fi dorit să ajung diplomat.

Așchia nu sare departe de trunchi: Alina și Cristi Mungiu

Cu regretata sa soție, în ziua nunții

– Și cum ați ajuns la Medicină?

– Tata m-a convins să dau la Medicină, pro­mițându-mi că, dacă nu intru, voi putea să dau apoi unde vreau. Dar m-a rugat să-nvăț, să nu tri­șez. Ceea ce am și făcut. Drept urmare, am intrat la Medicină din prima încercare!

– Ați procedat la fel cu copiii dvs., când au trebuit să facă propriile alegeri?

– Cu fiică-mea, Alina, am încercat să fac și eu la fel. Ea voia să se facă ziaristă, dar eram în co­munism și, pe atunci, a fi jurnalist însemna că n-ai voie să scrii ce gândești. Ca s-o conving să re­nun­țe, am invitat la o pe­tre­cere doi prieteni, Mihai Dumitriu, re­dac­tor-șef al ziarului de par­tid, și Ștefan Oprea, secre­tar de redacție la „Cro­nica”, și i-am rugat să-i scoată Ali­nei din cap găr­găunii ăștia. Au reușit s-o facă să se răzgândească, deși era deja în clasa a XII-a, iar asta se-ntâmpla prin martie. Ali­na era locomotivă, buldozer, așa… A intrat prin­tre pri­mii la Medicină și a terminat șefă de pro­moție. A vrut din start psihiatrie, asta a și făcut, a lucrat la So­­cola, cu rezultate foarte bune. Dar a venit Re­vo­­­luția și, când a vrut să concureze pentru doc­to­rat, pro­fesorul coordonator a zis că are aleși pe ani de zile, concursul e doar de formă, iar Alina să mear­­gă să profeseze la țară, până o cheamă el. Ali­na s-a enervat cumplit și a decis să renunțe de­fi­ni­tiv la me­dicină. Desigur, asta a și făcut. După câ­teva zi­le, a venit și ne-a spus că e re­dactor la „Con­­vor­­biri literare”. Când a luat-o Ste­lian Tănase la re­vis­ta „22”, drumul ei a-nceput să se creioneze altfel.

Cristi, mai mic cu patru ani, a zis că el nu-i mai prost ca soră-sa și a dat și el la Medicină, deși noi iarăși am zis „nu”. În primul an, a căzut primul sub linie, dintr-o greșeală de corectare și o slăbiciune a mea. Primise cu mai bine de trei puncte mai puțin decât merita. Descoperind asta, decanul m-a rugat să fiu înțelegător și să nu le fac probleme, că erau colegii mei cei ce corectaseră. Anul ur­mă­tor, cu o lună înainte de examen, Cristi a făcut he­patită, n-a mai putut face performanță la examen și a picat. A dat la Filologie, a intrat, dar a început să lucreze și în radio. După un an, a vrut să dea la Regie. Istoria se repeta iarăși și am zis „nu”. Dar l-am lăsat să încerce. În primul an, a picat, pentru că, îndrăgostit, s-a întors mai repede la Iași, uitând de cea de-a treia probă și așa a pierdut examenul. Dar a intrat după încă un an. Și, de-aici, se știe un­de a ajuns. Nu e puțin lucru să fii răsplătit, în zece ani, de trei ori cu distincții ale statului francez, culminând cu „Legiunea de Onoare”!

– Inteligența copiilor dvs. e moștenită pe linie de familie, sau performanțele lor sunt rodul unei educații bine aplicate?

– Hai să spunem că fiecare are ADN-ul lui… Suntem mai multe neamuri amestecate. Soția mea a avut un bunic grec, ai mei se trăgeau din părțile Nistrului. Desigur, și atmosfera din casă a fost una bună, soția fiind profesoară, iar eu, me­dic și profesor. Dar e și meritul pro­fe­sorilor lor, pentru că, de la învăță­toare până la profesorii din facultate, co­piii mei au avut noroc de oameni ca­re s-au ocupat de ei, ceea ce a contri­buit și la o anume disciplină a muncii. N-am fost genul de părinți care să le pretindem note, premii. Dimpotrivă, după ce m-am întors din SUA, am în­cercat să le aplic acel sistem de învățat mai lejer, pe care-l văzusem acolo, spu­nându-le că învață doar pentru ei, nu pentru vreo ambiție de-a noastră. N-au existat poticneli.

„Durerea este o afecțiune ce trebuie tratată independent”

Cu colegii de la Boston University (SUA), 1972

– Numele dvs. e asociat cu ceea ce se numește „terapia durerii”, alge­zio­logia, cum e cunoscută ea în mediile de specia­li­tate. E o disciplină medicală în sine?

– Eu sunt cel care a introdus în România această disciplină. Ideea de a studia și a trata du­rerea ca pe o afecțiune în sine a fost a profesorului Manfred Zimmermann, din Heidelberg. Ne-am cu­noscut la un congres în Portugalia și acolo s-a le­gat între noi o prietenie. El m-a convins să ple­dez pentru algeziologie. Și, deși am predat alge­zio­logia, nu pot fi medic primar în algeziologie, că nu e recunoscută specialitatea asta în România. Cât timp am predat, am reușit s-o introduc, ca ma­terie, în programa de la Medicină, unde a rămas ani mulți. Reușisem să adun această chestiune interdisciplinară într-un singur loc, încât studenții să învețe anatomia, fiziologia, fiziopatologia, simp­tomatologia și terapia durerii ca un întreg. În Eu­ropa, se predă în foarte multe universități și s-a creat chiar o diplomă europeană de algeziologie, ca terapie a durerii. Din păcate, deși am scris cu colaboratorii mei vreo 12 cărți despre durere, la noi, această specializare nu a fost acceptată, pentru că există o rezistență la nou. S-au opus și anes­teziștii, ceea ce e o greșeală foarte mare. Ei, într-adevăr, se ocupă de durere, dar de cea acută, din tim­pul operației și post-operator. Obiectul de stu­diu al algeziologiei e, însă, durerea cronică. Iar în învățământ, terapia durerii a devenit un obiect de studiu doar pentru asistentele medicale, ca și cum doc­torii nu ar trebui să știe să trateze corect du­rerea. De aceea există foarte multă durere, insu­ficient sau prost tratată în România.

– Îmi puteți da câteva exemple, ca să înțe­legem exact despre ce e vorba, de ce durerea e o afec­țiune în sine?

– De exemplu, în cazul herpesului sau al zonei Zoster, bășicile acelea durează două-trei săptă­mâni, apoi dispar, pielea se curăță, dar durerea poa­te persista luni și ani de zile și e îngrozitoare. Sunt boli infecțioase, dar asta nu mai ține de in­fecționist, el nu mai are ce face. Alt exemplu, ne­vralgia de trigemen, care pare o durere de cap, dar este atât de intensă, atât de rea, încât oamenii ajung să-și dorească să se sinucidă, că nu o mai pot suporta.

Spunea un medic american: durerea lombară joasă e o stare de spirit. De ce te doare spatele sau faci criză hemoroidală când ai necazuri? Nu că ai stat în curent sau ai ridicat cinci kg în plus, ci pen­tru că te freacă la serviciu șeful și nu te mai poți ridica din pat de durere. Există o legătură între sistemul nervos, partea psihică și partea fizică. Iar acești pacienți trebuie tratați specific. Sunt dureri care apar nu în cadrul bolii pe care o au, ci inde­pen­dent de ea, iar medicul ar trebui să-i trimită pe suferinzi la un specialist în durere. Care, însă, există peste tot în lume, mai puțin la noi în țară. Vorbesc în pustiu despre asta de 25 de ani…

„Dacă aș aduna în jurul meu toți oamenii cu dureri cronice, ar fi cel mai mare partid din România, cel al oamenilor în suferință”

Turnul astronomic al locuinței Mungiu (fosta casa a lui C-tin Stere)

– De ce, totuși, algeziologia nu e o specialitate aparte și în România?

– Camelia, totul se reduce la bani: dacă recu­noști o specializare, recunoști și boala, și trebuie să dai bani pentru asta. Și, cum nu vor să aloce bani, ignoră specializarea. Poate cei ce vor veni vor găsi o ocazie să facă asta. După ‘90, am fost numit consilier european al Asociației Europene de Durere. Anul trecut, am fă­cut o campanie îm­pre­ună cu revista „Viața medicală”, am avut con­ferințe în toate centrele universitare, ne-au apla­u­dat toți, dar cei din mi­nister parcă erau duși, ni­meni n-a reacționat. Toți îmi dau dreptate, nimeni nu miș­că nimic. Ține de Ministerul Sănă­tății să creeze o specia­li­tate, subspecialitate sau su­pra­specialitate. Faceți-o nai­­bii cum vreți voi, dar faceți ce­va!

– Aveți aliați în lu­mea medicală?

– Mulți îmi dau drep­tate, dar puterea deci­zio­nală nu le aparține. Car­tea „Terapia du­rerii” a avut patru ediții, am dat-o gratis fiecărui medic ca­re a participat la conferin­țele pe care le-am avut în toată țara. Poate am fi putut să creăm această masă critică, dar ea trebuia să aibă cât de cât rezonanță în palierul deciziona­l, în ministerul sănătății. De două ori am fost la Bruxelles cu o delegație de oameni importanți din domeniul medical, eu eram cel mai neîn­sem­nat dintre ei, care au pledat ca guvernele să recu­noască durerea cronică a fi o boală în sine. Cei de la Bruxelles au făcut această recomandare gu­vernelor și multe s-au conformat. Dar e doar o recomandare. Iar România nu a fost reprezentată de nici un ministru.

– Dar, tratând durerea, n-ar scădea costurile cu spitalizarea și cu medicația, cu tratamentele, cu mortalitatea?

– Vezi tu, eu chiar am un articol care se inti­tulează „Prețul durerii”. Cifrele de­monstrează fără putință de tăgadă că o terapie a durerii e mai puțin costisitoare și că se cheltuie mult mai mulți bani prin absenteism (de la muncă), prin pre­zenteism (bolnavul vine la muncă, dar, din cauza durerii, nu poate lucra), cât costă apoi refacerea după operații diverse, care ar putea fi prevenite. În Australia și în Marea Britanie, de exemplu, s-au luat bani de la ministerul muncii pentru a se finanța prevenirea durerii la locul de muncă. Am scris toate astea. Nu a răspuns nimeni și asta se traduce prin pierderi, prin suferința românului, dar cui îi pasă de asta? Dacă aș aduna în jurul meu toți oamenii cu dureri cronice, ar fi cel mai mare partid din România, cel al oamenilor în suferință.

Eu mi-am văzut visul împlinit, am călcat în stră­chini în toate felurile, ca să-mi susțin convin­gerile profesionale, am fost recunoscut și primit în organizații de prestigiu de peste hotare, mai puțin în câteva românești. Cred însă că 50 de ani de muncă nu pot fi ignorați și că există întotdeauna o dreaptă măsură a timpului, iar atunci când ești bine pre­gătit, nici nu contează dacă trece timpul, că oricum rămâne ceva în urma ta, din munca ta.

„Oamenii credincioși rabdă mai bine durerea”

La birou, înconjurat de cărți

– În domeniul alimentației sănătoase, se reco­mandă să mănânci cu precădere alimente din zona ta de origine. E valabil ceva similar și în cazul terapiei durerii?

– Întrebarea este excelentă. Sigur, se ține seama de rasă, se spune că populația neagră e mai sen­sibilă la dureri decât populația albă, iar în cadrul populației albe se spune că nordicii sunt mai re­zistenți la durere decât sudicii. S-a cercetat asta și pe religii. Între Franța și Belgia, e o lo­calitate prin care trece granița. În partea de nord sunt pro­tes­tanți, în partea de sud sunt catolici. S-a verificat con­sumul de analgezice anual între cele două părți. S-a dovedit că protestanții consumă mult mai puține analgezice deoarece religia lor îi de­termină, prin ceea ce le recomandă, să fie răbdă­tori, să suporte durerea, și doar în cazul depășirii anumitor limite să apeleze la medicație. Ei sunt învățați că și durerea vine de la Dumnezeu, ca plată a păcatului și, prin urmare, trebuie să sufere.

– Aminteați de călătoriile în străinătate: n-ați fost niciodată tentat să vă stabiliți în altă țară?

– La începutul anilor ‘70, am fost plecat în SUA, cu o bursă, și am avut norocul să dau peste niște oameni care mi-au apreciat munca și care mi-au oferit atunci posibilitatea să rămân, mai ales după ce venise și soția mea acolo. Fusesem adop­tat de comunitatea de români evrei. Erau de un pa­triotism cum nu-ți închipui. Aveau o situație mate­rială deosebită, dar umblau cu bancnota de 100 de lei românești în buzunar, îmi arătau sticla de pa­lincă lângă cea de whisky, făceau sarmale și mi­titei. Ne-au oferit o vilă la cheie, mașină, doar ca să devin medicul acelei comunități. Înclinam să rămân, dar soția a zis că-i omor pe părinții ei, care stăteau în aceeași casă cu noi, căci, dacă-i luam și pe copii în SUA, era evident că se rupeau orice legături. E drept că o duceam prost, eram plătiți cu cât era la ei ajutorul de sărăcie. De aceea, când i-am refuzat, deși mi-au oferit de patru ori mai mult, s-au uitat strâmb la noi. Iar după 1990, când granițele s-au deschis, eram deja prea bătrân ca s-o mai iau de la început.

– Ați regretat vreodată asta?

– Știi când am regretat? Când devenise de nesuportat situația, prin 1986-1989, iar copiii ne reproșau că le-am distrus viitorul. Apoi, când au început să cadă cortinele, le-am spus că lucrurile se vor schimba și uite că am avut dreptate, uite ce cariere formidabile au făcut, și aici, amândoi.

– Domnule profesor, dumneavoastră cum vă gestionați durerile?

– Pot să glumesc? Mă rog și aștept să-mi trea­că. Nu. Am fost invitat să vorbesc până și în bise­rică, despre durere și credință, săn­ătate și durere. Am văzut studii con­trolate, nu numai la ortodocși, s-au făcut și la yoghini, la indieni, care arată că exis­tă o putere de con­centrare care-i face ca, cel puțin pentru un timp, să nu simtă durerea, pe cei care umblă pe tăciuni aprinși, de exemplu. Dar nu există un glonț magic în durere și nu le putem trata pe toate. Chiar am intrat în conflict cu un preot pe această temă. Eu sunt cre­din­cios, dar nu fac nici un fel de rabat de la știință. Discu­tând cu medici și cu preoți care lucrează în spital, am ajuns la concluzia că oamenii credincioși rabdă mai bine durerea, dar și cred mai mult în vin­decare și, de aceea, au și rezultate terapeutice mult mai bune decât cei care nu cred.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian