Deși a tot fost transformată urbanistic, Piața Amzei a rămas cel mai important vad comercial bucureștean dintre Bulevardul Magheru și Calea Victoriei. Angajații birourilor din apropiere, turiștii și locatarii vin aici ca să-și astâmpere foamea cu o supă de pui, cu o clătită dichisită sau numai cu o simplă merdenea. Chiar dacă piața veche cu tarabele ei pline de fructe și legume și cu precupețe guralive a fost demolată, iar în hala cea nouă se află numai două tarabe, în Piața Amzei au fost deschise numeroase magazine, chiar și restaurante, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Piața a fost reinventată, viața ei de zi cu zi nu a regresat, iar dacă cercetezi arhivele și știi să privești dincolo de aparențe, întrezărești haloul trecutului, fiindcă piața asta e o piață veche, un loc bine marcat pe harta memoriei bucureștene.
Un vistiernic cu frică de Dumnezeu
Numele locului s-ar datora, după cum spun istoricii Bucureștiului, unui Amza Năescu, al doilea vistier al țării, cândva, pe la începutul secolului XIX. Amza și alți doi asociați ar fi ctitorit atunci o bisericuță, cu banii lăsați de polcovnicul Nicolae Dărăscu, care, de altfel, ar fi început construirea lăcașului la o aruncătură de băț de Podul Mogoșoaiei, principala arteră a orașului, numită după 1878, Calea Victoriei. Generațiile de enoriași care s-au închinat în bisericuța ctitorită de vistiernic i-au spus Biserica Amzei, după numele acestuia, și așa i-a rămas numele până în zilele noastre. De menționat că la cumpăna dintre secolele XIX și XX, un preot paroh, Ilie Teodorescu, a construit pe vechiul amplasament o biserică nouă, impozantă, superb ornamentată, podoaba arhitecturală a acestui loc. După lucrări de renovare executate recent, biserica arată minunat, orice vizitator care ajunge în zonă se oprește să o privească și să o fotografieze. De la numele bisericii, firește, și-a luat numele și piața comercială care s-a dezvoltat în apropiere. Toate străzile/ulițele din această parte de oraș s-au „adunat” în piață, ca niște râuri într-un lac. Bucureștenii înstăriți, unii dintre ei persoane publice, au cumpărat terenuri aici și au construit case. Ion I. C. Brătianu, faimosul om politic liberal din perioada interbelică, a locuit peste drum de biserică. Zona devenise una selectă, cum obișnuim să spunem astăzi, cartierelor rezidențiale.
Pașii scriitorilor
Șuvoaiele de mărfuri, mai ales fructe și legume, pește și mirodenii, curgeau deja din plin în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Glasurile precupeților și ale mușteriilor, dar și tropotul cailor și scârțâitul carelor împovărate răspundeau dangătelor clopotelor de la Biserica Amzei, astfel încât piața, lumea ei, era de dimineața până seara numai un vacarm. Că era un loc însemnat în viața urbei o dovedește și instituirea funcției de comisar comunal la hala din Piața Amzei, unul dintre acești comisari fiind, o vreme, nimeni altul decât Iorgu Caragiale, unchiul după tată al dramaturgului I.L. Caragiale. Funcția aceasta administrativă nu i se potrivea deloc lui Iorgu, care activase înainte ca om de teatru, actor și dramaturg, având, împreună cu alt frate, o companie teatrală privată, unde a fost sufleur și nepotul său, Ion Luca. Dramaturgul va evoca în „Din carnetul unui vechi sufleur” nostalgia după teatru a unchiului său și frustrarea acestuia că pierduse „gloria artistică trecută”. Că nu-l mulțumea să stea toată ziua printre negustorii de cartofi și varză, o dovedește cu prisosință o poezioară auto-ironică, reluată de nepotul său în articolul mai sus pomenit: „Dup-atâția ani de fală/ De artă, poezie,/ Mă văz vătaf la hală/ Peste măcelărie;/ Și bietele bucheturi,/ Ce-adese-am secerat,/ În niște zarzavaturi/ Acum s-au preschimbat!”. După Iorgu, și alți artiști și-au făcut drum și chiar au locuit aici. Chiar Mihai Eminescu a pășit prin această piață, fiindcă a locuit în casa lui Ioan Slavici, demolată între timp, pe locul acesteia fiind construit un bloc nou, în anii comunismului. După relatările unor memorialiști, Eminescu s-a îmbolnăvit în timpul în care a locuit la această adresă. În anii aceia, frecventa cursurile școlii „Petrache Poenaru”, situată pe latura dinspre biserică a Pieței Amzei, și un alt copil, care în scriptele oficiale figura ca Ion N. Theodorescu, dar mai târziu își va semna poeziile și articolele de presă cu pseudonimul Tudor Arghezi. Mai târziu, în următorul veac, poetul Nichita Stănescu a locuit și el aici, într-un apartament din blocul situat pe latura dinspre Calea Victoriei. Cândva, a funcționat lângă blocul său, chiar în piață, o stație PECO, desființată între timp. Nichita a pomenit-o într-o strofă din poemul „Îngerul cu o carte în mână”: „Trecu prin piață/ Trecu prin chioșcul alămiu/ al stațiunii de benzină,/ abstras, divin”. Iată cum trei mari poeți ai literaturii noastre au respirat în epoci și la vârste diferite aerul Pieței Amzei, prin care pluteau miresmele de cimbru și leuștean de pe tarabele grădinarilor. Mai amintesc că prin apropiere a locuit și pictorul Ștefan Luchian.
Vechi și nou
Hala comercială din Piața Amzei funcționa încă în 1911, potrivit hărții cadastrale realizate în acel an. În interbelic, a fost demolată, și în locul vechii clădiri a fost construit sediul Primăriei de Galben, după cum erau marcate atunci sectoarele Bucureștiului. În imobilul acesta ridicat pe locul vechii hale, a funcționat o vreme și Teatrul „Ion Creangă”, iar în prezent, la parter, se află câteva magazine și restaurante, iar la etaj sunt birourile Direcției „Taxe și Impozite” a Sectorului I. Pe latura sudică, în partea superioară a zidului, sunt reproduse câteva peceți medievale. Cele mai multe din vechile clădiri care încojurau hala au dispărut, demolate sau distruse de cutremure. În locul lor au fost ridicate pe toate laturile blocuri noi, atât în interbelic, dar cu precădere în anii comunismului. Cu siguranță Iorgu Caragiale, dacă ar învia și ar trece pe aici, nu ar mai recunoaște mai nimic din vechea Piață a Amzei. Să mai spun că zona a fost supusă unor lucrări edilitare în urma cărora a fost schimbat pavajul. A fost construită și o hală nouă, dar care stă mai mult pustie. Ceva nu se mai leagă aici, precupeții cu legumele și fructele lor îngrămădite pe tarabe nu se mai arată ca odinioară. Sunt numai două tarabe în hala nouă, care abia amintesc de forfota de altădată a pieței, care aduna precupeți din toate satele așezate la margine de București. Sărăcia epocii era sfidată de tarabele pline de fructe, legume și alte produse ale gospodăriilor țărănești. O adevărată sărbătoare de culori și miresme, care a dispărut odată cu modernizarea pieței. Au rămas numai florăresele. S-au deschis în schimb o mulțime de magazine, de fast-food-uri, de cafenele și cofetării, cu ofertă variată, aș spune chiar cosmopolită: clătite franțuzești, conserve de pește din Rusia, burgeri pentru vegani, pizza, musaca turcească și înghețată libaneză. E motivul pentru care la prânz, Piața Amzei se aglomerează, angajații ies de prin birouri, turiștii își fac drum pe aici, locatarii coboară din apartamentele lor. Unul dă fuga să ia o merdenea caldă, altul o șaorma sau o ciorbă de burtă de la turcul care ține restaurant pe colț. Cine vrea un desert, are de ales între o prăjitură fină, de la cofetărie, sau un cozonac din Bucovina, vândut printr-o ferestruică. Iar dacă vrea brânzeturi din Carpați, le găsește la căbănuța din lemn amplasată în colțul dinspre biserică. O cafea bună găsește la barul irlandez, iar dacă a venit vremea siestei și e soare, uite acolo o băncuță, lângă platanii înalți, viguroși, care vara umbresc plăcut această parte a pieței. Stând așa, relaxat, pe bancă, alunec, încet-încet, în reverie. Și parcă-l văd pe Iorgu Caragiale umblând cu gândul la gloria de altădată, și parcă-l zăresc și pe Eminescu, deja bolnav, rătăcind, apoi pe puștiul obraznic care mai târziu se va semna Tudor Arghezi, apoi pe blondul Nichita Stănescu, traversând piața, cu gândul la un poem. Asta a fost Piața Amzei, un loc al geniilor și al zarzavaturilor, astăzi mai prozaic, dar încă atractiv, căutat, descoperit, mereu prezent pe harta afectivă a Bucureștiului.
