Odată, cu mulți ani în urmă, am adus de la biserică o ramură de salcie. Am pus-o în apă și după un timp am constatat că dăduse rădăcini albe, lungi și mătăsoase.
Costin, soțul meu, a luat-o cu grijă, a săpat o gropiță în jgheabul balconului agățat la etajul cinci, și cu mâinile lui bune, obișnuite cu pământul, a răsădit-o în colțul dinspre stradă. Eram fericiți. Nu știu după câți ani, salcia, mica crenguță plăpândă, devenise o salcie plângătoare ale cărei ramuri ajungeau la etajul inferior. Era o frumusețe și o încântare să o vezi scăldată în soare, un colț de verdeață peste acoperișurile cenușii ale caselor învecinate.
Îngrijirea salciei era bucuria lui Costin. O uda cu sfințenie, îi dirija crengile prin grilajul balconului. Îmi amintesc că, la o vijelie cu grindină, a îmbrăcat-o cu un sac de plastic, ca să nu-i rupă crenguțele încă firave.
Anii treceau, salcia era acum un copac ce-și legăna falnic pletele în bătaia vântului. Chiar și atunci când sănătatea nu i-a mai permis, Costin urmărea, ca o umbră protectoare, să se asigure că salciei îi merge bine. Și am convingerea că și de dincolo de viață, o urmărește în continuare. Dar odată cu trecerea anilor, salcia amenința prin dezvoltarea ei firească să spargă jgheabul balconului. Verdictul era fără echivoc: salcia trebuia îndepărtată. Cu niște prieteni inimoși am scos salcia și am răsădit-o în curtea bisericii Sf. Nicolae din București, capelă a studenților. Așezată într-un spațiu larg, salcia era asimetrică, așa cum crescuse aplecată într-o singură parte. Acum străjuia aleea de intrare în curtea bisericii. Iată că într-un alt an, am avut o altă creangă de salcie. Pe aceasta am răsădit-o cu mâna mea în pământ, de cealaltă parte a curții. Una era salcia lui Costin, iar cealaltă era a mea. De-a lungul anilor, când ieșeam din biserică, îmi creștea inima văzând cele două sălcii, față în față, salutându-se cu crengile lor mișcătoare. Eram fericită.
Dar într-o zi, intrând în curtea bisericii, am înmărmurit. Nu-mi credeam ochilor: salcia mea străjuia aleea din dreapta, iar de cealaltă parte, locul salciei lui Costin era gol. M-am apropiat răvășită și am văzut că salcia era retezată de la rădăcină. N-am plâns, dar aveam sufletul pustiit de durere. Priveam și-mi spuneam ca țăranul lui Marin Preda: „Așa ceva nu există”. Ce se întâmplase? Biserica era de mai mult timp în renovare, și pentru schele s-a adus un camion cu bușteni. Faptul că salcia era înclinată bloca intrarea camionului în curtea bisericii. Mi s-a spus că, abia după ore de încercări, soluția a fost dură, și salcia a fost tăiată. Înțelegeam, dar inima mea sângera, iar sufletul meu, refractar explicațiilor, nu accepta niciun cuvânt. Timpul ce a urmat s-a scurs într-o continuă stare mută de răvășire.
Dar iată că într-o duminică, am văzut tremurând plăpând o mlădiță înaltă, răsărită din ciotul ce rămăsese în pământ. Creștea ca în poveste, văzând cu ochii, pentru a recupera timpul pierdut. Salcia mea nu mai era singură în viață, ca mine. Nu știu cât timp a trecut, dar acum salcia lui Costin este la fel de mare ca și a mea, ocrotind cu crengile ei plecate băncile așezate la umbră. Va veni primăvara și în curând ele vor înmuguri, la fel ca și noile fericiri pe care anotimpul le adăpostește discret, în țesătura lumii vremelnice.
Alte perechi vor îngriji, poate, sălciile ce străjuiesc curtea bisericii studenților, ducând mai departe mărturia unei îndelungate fericiri: a mea și a lui Costin.
SILVIA P. – București
