Lunga și frumoasa poveste a unui sfânt: IOAN RUSUL

• Se numără printre „sfinții degrabă ajutători” ai timpurilor în care trăim, prieten apropiat și nădejde mare, a multor creștini ortodocși •

Își amintea limpede acea dimineață de vară. Fuseseră aproape încercuiți de osmanlâi. Se bătuseră ca leii, umăr la umăr, ruși și mol­doveni, zile în șir, încercând să stăvilească pu­hoiul turcilor și al tătarilor. Pe mulți îi trimiseseră în cer, la Allah, dar ei veneau necontenit, de parcă ar fi ieșit din apele Prutului. Au luptat cu bărbăție și cu nădejde pentru că luptau alături de însuși Țarul Sfintei Rusii, Petru cel Mare, și de Domnul Moldo­vei, Dimitrie Cantemir. Plecaseră la război împre­ună, așa cum se juraseră domnii lor unul altuia pentru „eliberarea Sfintei Biserici şi a po­poarelor creștine” din Balcani. Armiile lor îl aveau alături de ele pe însuși Hristos. Însă, după trei zile de bă­taie necontenită și de foame neos­toită, simțeau că nu vor răzbi. Și atunci, chiar atunci, la prima geană a zorilor, au primit poruncă să atace. S-au supus și s-au ridicat din pământ ca niște viteji luptând ală­turi pentru ultima oară, ruși și moldoveni. Dar când ziua s-a lăsat spre sfârșit, s-au văzut împresurați din toate părțile și au fost siliți să-și plece vârful săbiilor în pământ. Soarele cădea peste apa Prutu­lui, sângerându-le inimile și văzduhul. Rând pe rând, osmanlâii i-au legat și i-au dus, ca pe vite, într-un țarc. De acum erau robi. Cronicarii, printre care și Ion Neculce, aveau să scrie despre zilele acelea de 7-11 iulie 1711, ca despre marea înfrân­gere de la Stănilești, în care s-a schimbat în rău, pentru mai bine de un veac, soarta Moldovei și a Țării Românești.

„Creștin m-am născut, creștin voi muri!”

„Kafir! Kafir! Kafir!” Cuvântul ăsta îi sfrede­lise urechile, i se înfipsese în minte, laolaltă cu pumnii, cu picioarele, cu bâtele care îl loviseră un timp nesfârșit. Mai ales ienicerii urlau în timp ce-l băteau. „Necredinciosule! Necredinciosule! Ne­cre­­din­ciosule!”, supunându-l la chinuri cum­plite, ca să se lepede de Hristos. Era rob, rob al os­man­lâilor, iar ei îl voiau și supus al lui Allah. „Kafir! Kafir! Kafir!”, cuvânt sălbatec, urlat din rărunchi, în timp ce-l loveau toți deodată, ca o haită de lupi asmuțită asupra unui miel. Mulți dintre cei prinși, camarazi de-ai săi, oameni buni și viteji, cu care luptase umăr la umăr, se lepădaseră de Iisus. Chi­nurile erau prea aspre, robia lor, fără leac. Cine să îi mai scape? Țarul? Fusese înfrânt! Domnul Hris­tos? Pentru mulți, El era prea departe, așa că se păgâniseră, ca să fie izbăviți de cazne. Nu și el! Pentru Ioan, tânărul oștean rus, abia trecut de douăzeci de ani, credința era sâmburele viu al sufle­tului, lumina coborâtă în viața lui. În credința pentru Iisus era și zâmbetul babușcăi cu care-și împărțise copilăria, și căldura pieptului mamei, de la care deprinsese pri­mele rugăciuni, și tăria brațelor tatălui, care-l învă­țase să lupte, și nemăr­ginirea stepei. În Iisus era totul! Iar dacă se despăr­țea de El, atunci viața i-ar fi fost mult mai rea decât moartea. „Eu sunt rus, le spunea ieni­cerilor care îl chinuiau, credincios slu­jitor al dom­nului meu pământesc, și chiar dacă acum sunt prinsul vostru, niciodată nu mă voi le­păda de credința în Iisus Hristos, Domnul Ceru­rilor, credința strămoșilor mei. M-am născut creș­tin și voi muri creștin!”. Ienicerii nu l-au ucis. După ce l-au supus la cazne în fel și chip, văzând că nu-i pot birui credința, l-au vândut unui agă de spa­hii cu dare de mână, care l-a luat pe Ioan și l-a dus în satul său, pierdut în nemărginirea Anatoliei.

Viață de rob

Cu rugăciunea se învelea, cu ea se îmbrăca, cu ea se hrănea. Zi și noapte, noapte și zi, murmura pe buze și în inimă numele lui Iisus. Se lipise cu totul de rugăciune, încă din răstimpul petrecut în chinuri și schingiuiri, când chemarea Domnului era singu­rul reazem în fața durerilor. Aga încer­case și el să-l ademenească la păgânism, dar Ioan îi spusese hotărât și scurt: „Dacă mă lași liber în credința mea creștină, îți voi împlini cu sârguință poruncile, dar dacă mă silești să mi-o schimb, mai degrabă îți pre­dau capul decât credința”. Aga s-a plecat în fața cu­rajului lui Ioan, i-a dat pace și un loc de dormit. Dar nu în casă, cu robii care pri­miseră cre­dința semilunei, ci în grajd, cu vite­le. Acolo, într-un colț al ieslei, cul­cat pe un braț de paie, aco­perit cu o zdrean­ță mai ruptă decât hai­ne­le de pe el, Ioan și-a început drumul spre rai. Raiul lui. Știa că ajunsese pe un pă­­mânt sfințit vea­curi de-a rân­dul. Satul în care se afla, nu­mit Prokópi de grecii bizantini, și Bur­gut Kalesi, de turci, era la o az­vârlitură de băț de vestita Ce­zaree a Capadociei, cetatea păstorită în vechi­me chiar de Sfântul Vasile cel Mare. Sa­tul lui, cocoțat pe înaltul podiș al Anatoliei, era în­con­jurat de hrube adânci, unde se nevoiseră, veacuri după veacuri, si­haș­trii creștini din Imperiul de Răsărit al romanilor. Nu putea fi o întâm­plare că fusese vândut acestui agă și nu altuia și că ajunsese chiar aici, pe pă­mântul sfinților săi dragi. Așa că, din nevoința lor își va face un soi de îndrep­tar, trăind și el ca și ei. Noaptea, dormea pe sponci. Adăsta în rugăciune ceasuri în șir, ispitit de liniștea dulce a locului. Mintea, legănată de chemarea lui Iisus, lăsa atunci în urmă ieslea săracă, paiele jilave și pătura cu care se învelea, și se avânta spre lăca­șurile neumbrite ale Luminii Dumnezeiești. Acolo, desprins de can­gea grea a trupului, Ioan nu mai era rob, ci slobod, cu desăvârșire slobod. În zori, când primele raze se strecurau în grajd prin aburul gros și cald al vitelor, rugăciunea i se stingea ostenită, și-abia atunci le îngăduia ochilor să se închidă. Ațipea preț de un ceas ori chiar mai puțin, iar apoi se trezea din nou, ca să slujească vitelor și stăpânu­lui. Câteodată, când bezna nopții era îndeajuns de adâncă încât să nu fie văzut, se furișa afară din grajdul său și mer­gea la o biserică străveche, săpată într-un deal apro­piat și închinată Sfântului Mucenic Gheorghe. Așa și-a dobândit sfințenia. Robind lui Hristos noaptea și agăi în timpul zilei.

Sfânt creștin cinstit de musulmani

Uneori, când te a­propiai de graj­duri în puterea nop­ții, plutea în jurul lor o mireas­mă venită parcă din paradis. Isco­di­tor din fire, aga a dat buzna de câte­va ori ca să vadă cine risipise un așa parfum în ieslea vitelor sale. De fie­care dată l-a găsit înă­untru doar pe Ioan, rugându-se cu ochii închiși și bra­țele ridicate la cer, plutind parcă într-o lume numai a lui. Mireasma a­ceea, care corvâșea în frumu­sețe toate florile Ana­toliei, țâș­nea, parcă, din trupul acela slă­bă­nog și zdrențăros. De câte ori îl găsise așa, adunat în rugă­ciune, aga se retră­sese pe furiș, tul­bu­rat. Simțea că, într-un fel, robul lui, Ioan, alt­minteri un kafir blestemat, era apărat de însuși Allah. Și binecu­vântarea aceasta se revărsa și asupra gospodăriei sale. Hotărât lucru, de când îl cumpărase, toate îi merseseră agăi din plin. Nu numai în armata sulta­nului, unde primise ranguri din ce în ce mai înalte, ci și în chivernisirea și sporul avutului său. Gândin­du-se că robul îi adu­cea noroc și-a zis să-l răsplă­tească. S-a sfătuit cu soața și i-au dat o odaie largă și frumoasă, aparte de cele ale celorlalți robi, în casa în care se adă­posteau numai slugile libere. Răspunsul lui Ioan l-a năucit: „Nu-mi e de tre­buin­ță alt sălaș în afară de ieslea dobitoacelor. Apără­torul meu este Dom­nul Hristos și nimeni nu este mai presus de El. Dacă El mi-a rânduit o viață de robie în pământ străin, înseamnă că asta e calea mântuirii mele”. Din acea clipă, toate băierile ini­mii agăi s-au dezlegat. Ioan a ajuns, dintr-un rob disprețuit, cel mai de preț slu­jitor al său, un sfetnic de care nu se mai putea lipsi și pe care-l lăuda peste tot.

Primul miracol

De cu dimineață, în curtea largă a gospodăriei se strânseseră neamurile agăi, venite pentru ospăț. Îi chemase nevasta lui. Se simțea singură, căci băr­batul îi era plecat în hagialâc la Mecca, așa că își adusese aproape rudele să se roage pentru călă­toria liniștită a soțului și întoarcerea lui nevătămat acasă. La masă, l-a rânduit să slujească pe Ioan. În niciun rob nu ar fi avut o mai mare încredere să stea ală­turi de musa­firi, fără a tulbura pe nimeni, să alerge cu tăvile încărcate cu pilaf abu­rind, fără să pregete o clipă, să îi bucu­re pe toți cu fața sa luminoasă și felul său ales de a se purta. Când bairamul era în toi, stă­pâna casei a suspinat, ui­tându-se la blidele încărcate: „Ce bucuros ar fi fost bărbatul meu să mă­nânce astăzi cu noi din pilaful ăsta care-i place nespus”. „Dacă-mi um­pli o farfurie eu i-o voi trimite de îndată stăpânului meu la Mecca”, spuse Ioan. Cu­vintele slugii au fost acoperite de hoho­te de râs. Toți me­se­nii s-au gândit că săr­ma­nul rob vrea să se îndestuleze cu restu­rile de la bai­ramul lor. Stăpânei i-a trecut însă prin minte că Ioan își dăruia adesea mânca­rea sa creștinilor săraci din sat, așa că i-a umplut cu vârf un talger și l-a lăsat să se ducă. Robul lui Hris­tos a plecat în grajdul unde își făcea veacul, a înge­nun­cheat și s-a rugat simplu și fier­binte, așa cum o fă­cea adeseori. Când a sfârșit ruga, ta­le­rul dispăruse, așa că s-a întors la masă liniștit și i-a spus stăpânei că îi trimi­sese agăi pilaful la Mecca. Larma și râsetele iscate nu l-au tulburat defel. Întâm­plarea a trecut repede, fără să fie prea mult luată în seamă de cei ai casei, dar când aga s-a întors sănătos de la Mecca, nu mică a fost mirarea când a scos din desagi talgerul pe care i-l dă­duseră lui Ioan. „L-am aflat în odaia unde locuiam. Pilaful aburea încă, iar ușa era închisă cu zăvorul, atunci când a apărut pe masă, ca prin miracol. L-am recunos­cut de îndată. Este un talger al casei noastre! Cum a ajuns până la mine, nu m-am dumirit nici acum”. Tul­bu­rată, soața i-a istorisit minunea făcută de Ioan. În câteva zile, tot satul prinsese de veste. Turcilor le venea greu să creadă că un ghiaur e în stare să facă așa ceva, dar de atunci l-au privit altfel, ca pe un om ales. În familia agăi, nimeni nu s-a mai purtat cu Ioan ca și cu un rob. A ajuns de-al casei, însă traiul nu și l-a schimbat defel. A viețuit mai departe în grajd, cu vitele. El trăia cu Hristos. Ieslea săracă, pătura ponosită și paiele simple îi erau îndeajuns.

Sfântul creștinilor și al musulmanilor

Musulmanii îl priveau pe Ioan cu o admirație în care se amesteca frica, iar creștinii din sat, greci și armeni și gruzini, îl iubeau ca pe un sfânt. Lumina pe care și-o agonisise în inimă se revărsa acum asupra tu­turor. Rodul ascuns al lun­gilor nopți de rugăciune se vădea limpede în lumina zilei. Intrase în casa stăpâ­nului său ca un rob, bătut și disprețuit, iar acum, aga îl respecta la fel ca pe un membru al familiei. În felul său Iisus îi arătase lui Ioan că și robia poate fi un drum către libertate. Dar era vremea să-l ducă, alături de El, în cer. Să ajungă lângă izvorul luminii. Și pe nepusă masă, Ioan s-a îmbolnăvit. Și de la o vreme a știut că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe aga să îl culce pe paiele din grajd, ca să plece în umilință la Domnul cel Smerit, iar apoi a chemat preotul de la Biserica Sfântul Gheorghe, să vină să îl îm­părtășească. De teama turcilor, părintele a adus sfintele taine ascunse într-un măr. După cumi­necare, Ioan și-a dat sufletul. Era ziua de 27 mai a anului 1730. Nu trecuse cu mult de patruzeci de primăveri. La înmormântarea sa au venit nu nu­mai creștini, ci și musulmani. I-au purtat trupul ca pe al unui împărat, cu cinste și evlavie. Robul lui Dumnezeu părăsea această lume în slavă. Dacă nu ar fi fost pronia dumnezeiască, peste toată această istorie fascinantă s-ar fi așternut timpul, șter­gând-o, încet, din amintiri. Însă Domnul a vrut altfel.

Proslăvirea

Era aceeași mireasmă. Aga își amintea lim­pe­de. Aceeași mireasmă care venea din grajduri, atunci când robul său Ioan își spunea rugăciunile. Mi­reas­ma aceea îmbătătoare, strânsă parcă din toate florile Anatoliei. Iar acum, acum când săpa în pă­mântul tare, mireasma izvora direct din mor­mân­tul lui Ioan. Când a ajuns la trup, aga nu s-a mirat. Carnea era neatinsă de putrezi­ciune și avea culoarea lumânărilor de ceară. Și, în loc să duhnească, așa cum duhnesc toți morții, în­miresma tot satul. Ioan era sfânt! Da. Tre­cu­seră trei ani de când robul lui Dumnezeu se mutase la cereștile lăca­șuri, când preotul din Prokopi a avut un vis: Ioan i s-a arătat și i-a spus că trupul său este neputrezit. Să-l dezgroape, pentru binecu­vântarea bisericii. Părintele s-a temut – „Ce vor spune tur­cii?”, însă teama i-a fost co­vârșită de o mi­nune, o lumină cerească, aido­ma unui stâlp de foc, care a adăstat deasupra mormân­tului. Toată suflarea satu­lui a văzut-o. Ima­mul a murmurat, creștinii s-au bucurat, iar aga, care era convins că Ioan a fost un ales al cerului, l-a ajutat pe părinte să îl dezgroa­pe. Acum aveau măr­turia vie că prin rusul care sosise în satul lor, ca un rob năpăstuit, cerul însuși îi bine­cuvântase.

Un veac mai târziu, într-o încleștare ar­mată, când Osman Pașa a trecut prin Pro­kopi, a vrut să se răzbune pe creștini și a aruncat sfintele moaște ale lui Ioan în foc. Însă sfântul a prins să se miște în mijlocul văpăii, și nu numai creștinii, ci și turcii au sărit și l-au scos din foc. Carnea i-a rămas neatinsă de flăcări, doar fumul a înnegrit-o puțin. Minunea aceasta a întărit dragostea pe care grecii din Anatolia i-o purtau, astfel încât, atunci când a venit anul 1922 și au plecat cu mic cu mare în Elada, ei l-au luat și pe Sfântul Ioan Rusul cu ei. Au ridicat în Grecia, pe insula Evia, un nou sat, pe care l-au numit tot Prokopi, și o nouă biserică, unde au așezat moaștele sfântului lor iubit. Binecuvântarea lui Ioan putea, de acum, să se reverse nestingherită de o stăpânire ne­creștină.

Au trecut de atunci aproape o sută de ani, iar astăzi, Sfântul Ioan Rusul este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai ortodoxiei din toate timpurile. Mare făcător de minuni, el s-a vădit a fi grabnic ajutător al copiilor bolnavi. Pentru că a știut să-și facă rai de rugăciune în iadul vieții, el poate astăzi să ștear­­gă negura din suferințele noastre și să aducă nădejdi acolo unde ele au dispărut de mult. Măr­turie stau tămăduirile sale minunate, despre care ați putut citi ade­sea în paginile revistei noastre.

Foto: doxologia.ro