Dacă privești o hartă a Bucureștiului, descoperi în unghiul format de capătul străzii Sfânta Vineri și capătul Căii Moșilor, o piațetă rotundă, atât de rotundă încât conturul acesteia pare trasat în jurul unei monede de 50 de bani. Piațeta nici măcar nu are un nume, e considerată capăt al străzii Stelea Spătarul. Nu am stat pe gânduri, și într-o după amiază de sâmbătă, când orașul e mai liniștit, am intrat prin labirintul de străduțe înguste, cu case vechi de cel puțin o sută de ani, și călcând pe ghețușul întins pe trotuare după ultima ninsoare, am ajuns la scuarul rotund, înconjurat de platani tineri și străjuit de un platan bătrân, unul singur, vestigiu vegetal al timpurilor trecute.
Un loc gol
Imediat îmi atrage atenția o casă cu arhitectură singulară în cartier, dar asemănătoare cu arhitectura actualei Case a Universitarilor, de pe strada Pitar Moș. E asemănătoare, fiindcă a fost proiectată de același arhitect, Luigi Lipizer, care, de altfel, a locuit aici, a fost casa lui. Clădirea se mai numește și „Casa breslelor” și impresionează prin statuetele miniaturale amplasate deasupra ferestrelor. Peste drum, e o altă casă de epocă, datând de pe la sfârșitul secolului XIX. În jurul pieței se ridică blocuri interbelice, aparținând stilului Art Deco, unul dintre acestea, cel mai înalt, fiind proiectat de celebrul arhitect Marcel Iancu. Din epoci diferite, cu stiluri diferite, clădirile, învecinându-se de atâta timp, par să se fi integrat complet în peisaj și să-și vorbească, mulțumite că sunt încă în picioare și că, deocamdată, nu a răsărit lângă zidurile lor o măgădaie modernă, din oțel și sticlă, așa cum s-a întâmplat în multe alte părți ale orașului vechi. Aici e încă liniște, patina timpului a rămas intactă. Parcă și aerul e mai curat. Dacă, totuși, s-ar apropia cineva și ne-ar întreba șoptit „Lipseșe ceva aici?” i-am răspunde siguri că „Nu, nu lipsește chiar nimic”. Apoi, acel cineva, documentat bine despre trecutul acestui petec de București, ar surâde și ne-ar ierta ignoranța. „Da, de aici lipsește ceva, e de fapt un gol, o spărtură în corpul orașului, o absență pe care numai informația istorică o poate umple din nou”. Aici a ființat, vreme de peste trei veacuri, o mânăstire, Mânăstirea Stelea!
Boierul ctitor de mânăstiri
Odinioară, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un boier care avea funcția de spătar al doilea la Târgoviște a construit două biserici, devenite apoi mânăstiri, una chiar în capitala de atunci a Țării Românești, cealaltă în târgul care tot creștea pe malurile Dâmboviței, dar mult mai la vale, în Ilfov, adică în București, declarat oficial capitală, în secolul următor, mai exact, în 1659. Despre Stelea Spătarul, renumitul istoric George Potra a scris că ar fi fost originar din Balcani și că a strâns în Muntenia o avere impresionantă, pe care a cheltuit-o apoi ca să cumpere moșii, mori, păduri, dar și prăvălii, ca să înzestreze cele două sfinte lăcașuri ctitorite de el, în Târgoviște și în București. Legat de Grecia, patria sa natală, Stelea, după ce a cumpărat terenul din București, a solicitat mânăstirii Ivir de la Muntele Athos, să trimită călugări și meșteri care să ridice din temelie o biserică. Edificiul ortodox a fost construit între anii 1577-1582, sub supravegherea directă a lui popa Averchie Ghiurgi și Gavril diaconul, apoi Stelea l-a închinat mânăstirii Ivir. Chiar în anul finalizării lucrărilor, voievodul de atunci, Mihnea Turcitul, a emis un document prin care a confirmat daniile făcute de spătar noii biserici răsărite în această parte de oraș. Hrisovul domnesc dovedește darea de mână a boierului Stelea, acesta cumpărând pentru biserica sa din București, moșii, în satele Răceni, Parapani, Dîlga, Măgurele și Cacaleți, „o căruță ferecată și țintuită și acoperită cu postav verde și cu 4 telegari negri și foarte frumoși”, dar și o moară pe Colentina, proprietăți pentru care a achitat sume considerabile pentru vremea aceea.
Prima mitropolie
A fost pace între zidurile mânăstirii, până la invazia turcilor conduși de Sinan Pașa. Ienicerii au incendiat Bucureștiul, iar sfântul lăcaș a fost distrus de flăcări. După ce turcii au fost bătuți de oastea lui Mihai Viteazu și alungați la sud de Dunăre, mânăstirea Stelea a rămas pustie, cu zidurile înnegrite de fum și vegetație crescută printre bolovani. Cucuvelele cântau sinistru din turla clopotelor amuțite. Juridic, mânăstirea era subordonată mânăstirii Radu Vodă, iar amândouă se aflau sub tutela mânăstirii Ivir de la Muntele Athos. La mânăstirea Radu Vodă era egumen prin 1614, un anumit Grigorie, tot grec de neam, care nu reușise să administreze cum trebuie proprietățile mânăstirii Stelea, iar acestea încăpuseră pe mâinile unor chiriași care au pretins apoi că sunt proprietățile lor! Au urmat numeroase procese, audieri ale martorilor, edicte domnești, iar în final, după ce Grigore a ajuns mitropolit al Țării Românești și a făcut chetă printre creștini, mânăstirea Stelea a fost readusă la viață și închinată din nou, direct mânăstrii Ivir. Era în 1630, iar domn al Țării Românești era Leon Vodă Tomșa. Tot atunci, datorită intervențiilor mitropolitului Grigorie, mânăstirea Stelea a fost ridicată la rangul de mitropolie. Să nu-ți vină să crezi privind golul acesta rotund, acum sub zăpadă, din capătul străzii Stelea Spătarul!
Marele foc
E greu să ne imaginăm cum arătau locurile acestea cu trei sute de ani în urmă. Bisericile cu turlele lor înalte dominau așezarea. Vara, ulițele erau pline de praf, primăvara și toamna, de noroaie, iar iarna, locuitorii abia răzbeau din cauza nămeților. Orașul era înconjurat de plantații de viță-de-vie, suprafețele cultivate erau atât de întinse, încât, pe drept cuvânt, era amplasat în mijlocul unei podgorii. Pe Dâmbovița și pe Colentina se învârteau roțile mari ale morilor. Malurile celor două râuri apăreau atunci mult mai înalte și povârnite, ca pantele unor mici dealuri. Mai dăinuiau încă stejarii uriași ai Codrilor Vlăsiei, printre care își construiseră casele cu cerdac și acoperite cu șindrilă, marii boieri ai Munteniei, încât, într-o descriere făcută în secolul XIX, scriitorul Ion Ghica a spus că „Bucureștiul era cu o sută de ani în urmă mai degrabă o dumbravă, decât un oraș”. Bucureștiul era mult, mult mai restrâns decât în prezent, atât de restrâns încât mânăstirea Stelea era la periferie. Pe atunci, mai curgea încă pârâul Bucureștioara, care izvora din locul unde se află acum Parcul Grădina Icoanei, și se vărsa în apa Dâmboviței, cam pe unde se află acum Piața Unirii. Secolul XIX nu a fost de bun augur pentru mânăstirea Stelea. În 1810, își pierduse deja mare parte din proprietăți, călugării intraseră în alte obști, chiliile se ruinaseră, astfel încât din mânăstire, redevenise biserică de mahala. Cutremurul din 1838 a avariat și mai grav zidurile bisericii. Lăcașul a fost reparat, sfințit din nou, dar marele incendiu din 1847, care a prefăcut în cenușă și scrum o mare parte din București, i-a dat lovitura de grație. Abia au fost salvate câteva documente și obiecte bisericești. În 28 august 1848, autoritățile ecleziastice și politice au ordonat demolarea bisericii distruse grav de incendiu, după ce enoriașii din mahala refuzaseră să contribuie financiar, motivând că au alte biserici unde să meargă: Sf. Vineri, Vergului, Sf. Gheorghe cel Vechi. În ianuarie 1850, a fost îndepărtat ultimul bolovan din zidurile fostei mânăstiri, terenul a devenit viran, iar locuitorii l-au umplut cu gunoaie. Abia în 1931, primăria de sector a amenajat terenul, plantând flori și arbori. Bătrânul platan de atunci datează. Numele spătarului a fost atribuit străzii deschise între str. Sf. Vineri și str. Hristo Botev. După cum consemnează și istoricul George Potra în finalul capitolului dedicat fostei mânăstiri, este păcat că nicio autoritate nu a semnalat până acum, nici măcar printr-un simplu indicator, că aici a fost primul sediu al Mitropoliei Țării Românești! Bine măcar că locul e curat.
