OANA SÂRBU – „Eu aleg mereu drumul spre primăvară, spre sentimentele care mângâie femeia din mine”

„«Ani de liceu», delirul continuă”

– Arăți minunat, Oana! Să înțeleg din asta că viața ta funcționează la turație maximă?

– Da, sfârşitul lui 2019 a fost extrem de activ şi de bogat în evenimente: am cântat mult atât în Bucureşti, cât şi prin ţară. Am avut concerte de Crăciun, am avut spectacole pentru copii, am avut foarte multe filmări, tot muzicale, şi am avut şi evenimente private, unde, fără excepție, am fost rugată să cânt… „Ani de liceu”! Mi se pare fascinant că, la 34 de ani de la premiera filmului „Liceenii”, lumea continuă să îl iubească și, implicit, să iubească și muzica lui. E vorba de oa­meni de vârsta mea, care au trăit lansarea fil­mului exact la vârsta personajelor, dar e vorba şi de „copii” din gene­raţiile anilor 2000, și asta mi se pare ceva fan­tastic! Inclusiv la concertele „Nos­­talgia” (un ciclu de evenimente muzicale foar­­te frumoase şi bine realizate), unde am fost in­vitată în mai multe rânduri, a trebuit neapărat să cânt „Ani de liceu”. Anul ăsta, de pildă, „Nos­talgia” a fost or­ganizat la „Romexpo”, deci îţi dai sea­­ma de am­ploarea publicului – cred erau aco­lo vreo 10.000 de oameni. Ei, abia am apucat să cânt primele acorduri din „Ani de liceu” şi a în­­ceput delirul! (râde) „Misterul” ăsta cred însă că are o explicaţie simplă: e vorba de calitatea fil­­mului şi a muzicii, cât şi de valorile solide care, până la urmă, reprezintă „coloana verte­bra­lă” a poveştii. Și pentru Revelion am avut mai mul­te pro­puneri, pe care însă le-am refuzat. După peste 30 de ani de prezență pe scenă, am pre­ferat să rămân acasă, alături de familie. Nu prea mai agreez iureşul de Revelion: alergi de la o cântare la alta, că sunt câte 3-4 pe noapte, de­seori trebuie să cânţi în pieţe, în aer liber, deci în frig, ceea ce e periculos pentru voce, iar dacă mai tre­buie şi să fugi în alte oraşe, disconfortul gene­rat de obo­seală e foarte mare, mai ales că orga­nizatorii nu-ţi mai asigură cazarea, ceea ce mi se pare aiu­rea. Şi ştii cât de bine a fost acasă?! Am fost în­tr-o vizită, vreo do­uă ore, la nişte verişori, unde se strânseseră copi­laşi mulţi, iar apoi am revenit la ai mei, unde ne-am reunit întreaga fa­milie, unde a fost veselie, tandreţe şi multă iubire. Ce-aş fi pu­tut să-mi doresc mai mult?!

– A durat bucuria asta și în 2020? Ai izbutit să iei startul „la timp”?

– În general, de-a lungul vieţii, eu nu am făcut niciodată bilanţuri, fiindcă nici planuri de viitor bă­tute-n cuie nu mi-am făcut. Am preferat şi prefer să las lucrurile să vină spre mine, important e să le primesc pe toate cu firesc, cu naturaleţe. Cred că atitudinea asta îţi dă o anume aşezare, care te ajută indiferent de circumstanţe: că e vorba de provocări pro­fesionale, că e vorba de bucurii sau poate de tristeţi personale… Pentru mine, ultimii doi ani au fost foarte bogaţi atât profe­sional, cât şi emoţional. Viața mi-a făcut o mul­ţime de surprize frumoase, pe sufletul meu! Am trecut pragul celor 50 de ani într-o stare de efer­vescenţă artistică, într-o energie frumoasă şi bene­fică, în iubire… Am fost surprinsă de nişte trăiri atât de intense şi atât de noi! Pe de altă parte însă, a intervenit şi o schimbare, legată de starea mea fizică. Oricât de tare mi-ar plăcea mie să-mi trăiesc visele şi iubirile în candoare şi într-un romantism adolescentin (lucru pentru care am fost admirată, dar şi ironizată), trebuie să re­cu­nosc că am început să percep puţin altfel trecerea timpului, la nivel fizic, sau, poate, trecerea mea fizică prin timp. Simt o oarecare oboseală fizică, nu mai am aceeaşi energie ca în urmă cu 20 de ani, simt o acumulare de stres – pentru că am nişte res­pon­sa­bi­li­tăţi, nişte griji le­ga­te de fa­milie, sunt pre­ocu­pată cons­tant de fiul meu… – şi văd şi în oglindă unele mo­dificări. Sigur, l-aş mânia pe Dum­nezeu să spun că modificările astea, reflectate în oglin­dă, sunt atât de evi­dente, încât să mă deprime şi să mă sperie. N-am ajuns să bat ca­bi­ne­tele cos­metice sau me­dicale, ca să încerc toată gama de „re­medii” care e acum accesibilă pe piaţă. Totuşi, schimbările astea le simt şi le văd. Dar le privesc şi le accept fără dramatism, ci cu firesc, cu natu­raleţe. Şi aleg mereu drumul spre primăvară, mă con­centrez cel mai mult pe se­ni­nătatea sufletului, pe acele trăiri sentimentale care mângâie femeia din mine şi, în acelaşi timp, spo­resc creativitatea artistului din mine.

„N-am fost niciodată singură în suflet”

– Oana, vorbești ca o îndrăgostită! Asta spu­ne și chipul tău…

– Iubirea duce tot, Ines! Dacă iubeşti, nimic nu poate să-ţi diminueze optimismul şi spe­ranţa… Eu consider că toţi avem nevoie de iu­bire, şi aici mă refer la iubirea romantică. Sigur, poţi să iubeşti o floare, poţi să iubeşti natura, îţi iubeşti copilul şi-ţi găseşti împlinirea în el, dar cred, totuşi, că iubirea dintre doi oameni maturi, iubirea romantică, rămâne extrem de importantă, inclusiv în epoca asta atât de tehnologizată. Şi ştii de ce insist pe ideea asta? Fiindcă eu am fost un om norocos: în viaţa mea matură, cu foarte puține excepții, nu mai mult de câteva luni, eu n-am fost singură în suflet. Or, trăirile astea emoţionale intense m-au readus mereu la vârsta de 14 ani, când m-am îndrăgostit pentru prima oară cu-adevărat. Trăirile astea emoţionale inten­se nu mi-au permis să mă maturizez interior, în sensul pierderii candorii, a încrederii în frumos… Matură fiind, când am fost îndrăgostită lulea, m-am comportat şi am simţit tot ca la vârsta adolescenței! (râde) Ştii, eu cred că iubirea are şi menirea asta: să ne facă să uităm, mă­car puţin, de conven­ţiile sociale… Nu cred în teoria că iubirea trebuie trăită doar în „perioada perfectă” de timp, de vârstă, de sta­tut social… Ce în­seam­nă „perioada per­fectă”? Iubirea vine când vrea ea, iar dacă tu o respingi, fiindcă ai devenit excesiv de raţional sau poate chiar cinic, înseamnă că, de fapt, pui accentul pe con­trol, nu pe sentimen­tul de iubire în sine. Ceea ce e trist! Văd atât de multe cupluri în jurul meu, care îşi împart casa şi familia şi viaţa, dar, de fapt, acei doi oameni doar coabitează, într-un fel de con­sens, fiindcă între ei iubire nu există niciun strop. Sigur, societatea prezentului încurajează foarte mult genul ăsta de situaţii, aşa cum încurajează şi „robotizarea” sentimentelor: în loc ca oamenii să se întâlnească unii cu ceilalţi „pe viu”, să dea un telefon, să cumpere şi să ofere o floare, ei îşi „îm­părtăşesc sentimentele” pe internet, trimi­ţându-şi emoticoane. În loc de atingeri, imagini seci. Ce fel de sentimente mai sunt alea?! Și, ca să trag o linie la răspunsul ăsta (râde), îți măr­­tu­risesc că, pe mine, trecerea timpului nu mă pa­ni­chează, iar eu trăiesc iubirea, atunci când vine, deplin, cu toată fiinţa. Nu am avut niciodată aven­­turi, poveşti scurte de iubire, ci poveştile me­le au fost de durată, am tre­cut prin toate eta­pele: fluturii în stomac, de la îndrăgosteala de în­ceput, spaima trezirii la realitate, când îţi vine să fugi, dar vrei să şi stai, apoi sedimentarea iubirii…

– De ce ne sperie iubirea, Oana?

– Pentru că ne vulnerabilizează foarte tare. Şi pentru că atunci când ai o nevoie foarte mare de iubire, imaginaţia poate să ţi-o ia cu mult înaintea a ceea ce se întâmplă în realitate, poate să te şi inducă în eroare uneori…

– Să revenim la felul în care arăți: minunat. Cum reușești? Ai spus că nu recurgi la corecții estetice.

– Eu îmi fac timp, din când în când, pentru o şedinţă de masaj, pentru o sesiune de înot, pentru o evadare de câteva zile la un spa… Orice atin­gere cu energie bună, fie că e vorba de apă, fie că e vorba de mâinile unui terapeut, fie că e vor­ba de nişte pietre calde (cele care se folosesc în ma­sajul cu pietre vulcanice), are, cel puţin în ca­zul meu, un efect fantastic în ceea ce priveşte re­echilibrarea (ca şi în cazul îmbrăţişărilor sincere, despre care există studii ştiinţifice şi psihologice serioase, care le demonstrează beneficitatea, atât la nivel fizic, cât şi la nivel psihic şi emoţional). Pe de altă parte, răsfăţurile astea ne fac să ne simţim şi mai bine în corpul nostru – pielea parcă străluceşte şi o simţi infinit mai hidratată şi mai elastică, tenul îţi înfloreşte etc. –, iar când te simţi bine trupeşte, te simţi şi mai fe­minină, îţi creşte încrederea în tine… dacă mai adaugi şi-o boare de parfum (în cazul meu, un par­fum oud, pe bază de santal, de scor­ţişoară…), te simţi gata să cucereşti lumea! (râde) Fireşte, feminitatea, acel amestec de delicateţe, de eleganţă şi de cochetărie, este o trăsătură cu care te naşti, însă ea poate şi trebuie – consider eu – să fie şi cultivată de-a lungul anilor, astfel încât ea să nu se ofilească înspre toamna vieţii. O femeie în­grijită, care şi-a cultivat delicateţea, eleganţa şi cochetăria, rămâne fe­minină chiar şi atunci când în jurul ochilor i-au apărut riduri, când con­turul feţei nu mai e la fel de ferm, când pielea a început să-şi mai piardă din elasticitate…

„Seninul din iubire împrăștie norii”

– Încep să cred că secretul frumuseții tale e optimismul…

– Vezi, eu am avut o familie frumoasă şi, datorită ei, o copilărie foarte frumoasă şi destul de confortabilă, în anii 70. Apoi însă au venit anii ‘80, care, dincolo de faptul că atunci m-am lansat şi că atunci a avut premiera „Liceenii”, consider că au fost o perioadă foarte urâtă. Pe de altă parte, simţeam mult lipsa tatei (N. red. – Ro­mulus Sârbu, renumit actor de pantomimă şi mem­bru al ce­le­brului cuplu comic „Anton şi Ro­mică”, de la tea­trul „Constantin Tănase”), care era mult plecat de-acasă, datorită artei lui, deşi ma­ma încerca din răsputeri să-i compenseze ab­sen­ţa, atât pentru mine, cât şi pentru fratele meu, care e mai mare decât mine cu 10 ani. La un moment dat, datorită succesului stârnit de film și a epocii mai bune în care am copilărit, ai mei mi-au spus într-o discuție că eu am fost pri­vi­legiată de soartă, fiindcă viaţa mea fusese mai uşoară decât a fra­telui meu, fiindcă mie îmi su­râsese norocul mai devreme şi în­cepusem să am suc­ces la o vârstă atât de fra­gedă. Eu am inter­pre­tat cuvintele astea ca pe un reproş şi mi s-a nă­zărit că fratele meu era cumva preferat de pă­rinţii mei, iar ideea asta – care, târziu, mi-am dat sea­ma că era complet falsă, complet nefunda­men­tată – mi-a creat, vreme de ani întregi, o anu­me rezervă, o anxietate. Mi se părea că fu­sesem neînțeleasă. De-asta m-am dezvoltat – şi am ră­mas şi azi – ca un om destul de introvertit, de-aici îmi vine această aură de mister, pe care mi-o mărturisesc mulţi dintre oamenii cu care stau de vorbă, de-aici s-a născut şi spiritul meu inde­pen­dent, această dorinţă de a face numai ce şi cum consider eu, pe principiul „mie nu-mi spune ni­meni ce să fac”… Un spirit independent, rebel, care s-a manifestat încă de pe atunci, din ado­lescenţă, când foarte curând am intrat în conflict cu ai mei: părinţii nu prea voiau să mă lase să fac meseria asta, artistică, de teamă să nu le fure cineva fata şi cine ştie ce să se întâmple cu ea (râde), iar eu mă încăpăţânam şi le opuneam rezistenţă, nevrând să renunţ la drumul pe care îl simţeam „al meu”. Aşadar, pe dinăuntru, eu nu sunt atât de senină şi de opti­mistă precum par, sunt un om cu căutări multe, fiindcă niciodată nu mă mulţumesc cu răspun­surile simple. Însă, aşa cum îţi spuneam, vine se­ninul din iubire şi norii se împrăştie. Întotdeauna simt nevoia de sta­bilitate, de „un pă­mânt” solid sub pi­cioare, de nişte răs­pun­suri clare, oricât de complexe ar fi ele – poate asta ţine şi de zodia mea, Taur, o zodie de pă­mânt…

Colecția de bilețele

– Cu siguranță că Alex, băiatul tău, inte­li­gent, cuminte și afec­tuos, îți întărește și el echi­li­brul.

– Cu siguranţă! Alex are o personalitate foarte bine marcată, e un tip foarte meticulos şi foarte atent, foarte matur, pentru vârsta lui, e un băiat care ţine la ideile lui, dar întotdeauna argumentat. Or, tocmai argumentele lui, a căror valabilitate o re­cunosc, reuşesc să mă readucă aşa, „cu pi­cioa­rele pe pământ”, mă echilibrează, îmi dau o an­coră mai solidă. Mai ales că, mereu, orice obser­vaţie îmi face e formulată într-o manieră delicată şi simţi afecţiunea imensă din spatele ei. A găsit o soluţie chiar şi pentru momentele când mă simte foarte nervoasă sau inabordabilă: îmi scrie câteva cuvinte pline de afecţiune pe bileţele pe care le plasează pe undeva, prin apropierea mea, ca să le citesc repede. Am o colecţie întreagă de astfel de bileţele, pe care o păstrez ca pe ochii din cap. E una dintre dovezile clare ale iubirii pe care mi-o poartă fiul meu! Și mai are Alex un merit: alături de el nu pot să permit tristeţilor să mă ţină prea mult înlănţuită, nu pot să mă las cuprinsă de tenebre. Tristeţile trebuie şi ele trăite, căci fac parte din viaţă şi au rolul lor, însă… nici prea mult. (râde) Eu şi Alex ne-am construit un echilibru al vieţii noastre de familie, ţinând cont de personalitatea fiecăruia: mergem împreună la sport, la filme, ieşim cu prietenii comuni, el iese însă şi separat, cu prietenii lui, merge în multe tabere, acasă ne uităm la te­levizor, la docu­men­tare sau la filme care ne plac amân­du­rora, sau jucăm jocuri împreună, dar avem şi mo­mente când eu stau şi mă re­laxez pe canapeaua din sufra­ge­rie, iar el îşi vede de preocu­pările lui, la el în ca­me­ră… Mi se pare im­por­tant să în­ţe­leagă inclusiv asta: că oamenii nu sunt identici unii cu alţii, că uneori ai nevoie de activităţi împreună, iar alteori ai ne­voie de linişte și de singu­ră­tate. O viaţă împreună se cons­tru­ieşte pas cu pas, și nu se impune.

– Oana, în încheiere, vor­beşti-mi despre noul tău pro­iect, cu mare încărcătură senti­mentală.

– Mă bucur foarte mult că-mi dai ocazia asta: e vorba des­­pre o gală prin care urmează să fie omagiaţi Thury Ştefan, un ma­re balerin român, care, în timp, şi-a împlinit ta­lentul ar­tistic în forme variate, şi „Anton şi Romică”, aceşti doi artişti care s-au dedicat pan­­to­mimei, fiind primii care au abordat, în Ro­mâ­nia, acest stil. Anton Nicolae, Romulus Sârbu, tatăl meu, şi Thury Ştefan au fost trei artişti de mar­că ai României, cu nişte cariere extraor­di­nare, care merită cu prisosinţă omagiul nostru, al tuturor. Din fericire, teatrul „Constantin Tănase” a rea­lizat câteva astfel de gale şi, la iniţiativa mea, pre­găteşte în continuare mai multe eve­ni­men­te de acest gen, evenimente dedicate unor artişti care au valoarea unor repere în lumea teatrului de revistă românesc. Iar eu sunt foarte preo­cu­pa­tă acum să organizez partea de arhivă, care e im­pli­cată în desfăşurarea galei – fotografii, afişe, ma­teriale video –, dar îi pre­gă­tesc tatei şi nişte sur­prize, nişte interviuri cu co­legi de-ai lui, pe care i-am găsit prin ţară, datorită reţelelor de socializare.

Foto: VICENȚIU AMARANDEI