Din noianul de amintiri din copilărie, mă gândesc cu mult drag la serile de horă, petrecute la căminul cultural sau la sala de bal din comună. După ce duceam caprele pe dealuri, unde ajungeau la mult prețuitele frunze și flori de salcâm, îmi făceam temele pentru luni și mă pregăteam de balul de sâmbătă seara. Regula era clară, mama mă lăsa la căminul cultural cu o condiție: s-o iau cu mine și pe Maria, sora mea mai mică. Ce puteam face? Hai, Marie! Dar a fost o seară când nu-mi convenea să mă tragă de mână micuța Mărioara. Și am zis că n-o iau. O pereche de palme mi-au înroșit obrajii. Pe atunci, mamele aveau voie să te plesnească, nu ca azi, când fiul sau fiica te reclamă la 112, doar dacă ridici vocea la ei. Mi-am pus pijamaua și am adormit ca un oropsit, acompaniat de plânsul… Mariei. Îmi amintesc că, la vremea aceea, fetele erau însoțite la dans uneori de frați, dar de cele mai multe ori de mame. Ele stăteau pe scaunele de la peretele sălii, iarna cu hainele pe brațe, urmărind discret comportamentul fiicelor. După cum povestește și cumnatul meu, Sabin Rogojanu, și în comuna Cărbunești Sat, sala era bine organizată. Lăutarii veneau mereu acolo, aveau înțelegere să vină. Nu era bal în căminele noastre culturale, fără unul dintre vestiții lăutari din Târgu Cărbunești, orașul în care s-au născut aproape toți muzicanții vestiți ai Gorjului: Cică Bolovan și soția Maria, fiul Nelu și nora, Nela; Gogă Vuvaru, contrabas și voce subțire, femeiască; Dumitru și Constantin Pițigoi, Turleanu, Gugin, Tole, Lătărețu, Gena Bârsan, Ion și Gena Bărbulescu, Bebe Pițigoi, soția lui, Nela, și alții. Pițigoi era plătit să cânte și din ferăstrău. Toți doreau să-l asculte. Își plimba arcușul pe tăișul cu dinți ascuțiți și storcea lacrimile audienței la melodiile vechi, dureros de nostalgice. La Bărbătești nu aducea ferăstrăul, veneau să ne distreze numai el și Nela. Nu lipseau niciodată de la hramul nostru de Sfânta Vineri, când cântau „rustemul”, „frunza” și „bordeiașul”. Parcă o aud pe frumoasa Nela: „Foaie verde măr domnesc/ În zăvoi la Cărbunești/ E umbră să te umbrești/ Apă să te răcorești/ Și mândruțe să iubești…”. În zilele de sărbătoare, lăutarii îmbrăcau costume schilerești: ițari, cămașă cu râuri, vestă și brâu. Culorile erau ale Gorjului: roșu, negru și alb. Acasă la noi, în tinda mare, își slobozeau of-urile și aoleo-urile cu voci miluite și intenționat răgușite. Îi cântau fiecăruia cântecul lui: unchiului Ion, unchiului Vatică, mătușii Ileana, mamei Manda, mamei Torica, bunicului Ilie, tatălui meu, Longică, mămicăi Lenuța, vărului Adrian, verișoarei Valentina și celorlalți. Vioara și acordeonul se plimbau de la un mesean la altul, contrabasul rămânea într-un colț, sub hălânga de vie urcată până la acoperiș, iar solista Nela te ustura la inimă cu otrăvurile dulci ale muzicii bătrânești. Așa aveau parte de distracție țăranii de acum 50-60 de ani. Satul românesc a trăit secole la rând împreună cu lăutarii. Nici românii rătăciți prin preeria canadiană nu au putut să-și ducă viața, în bordeiele de sub pământ, fără lăutari. Le-au trimis scrisori mincinoase, fake news, le-au promis bani și pământ gratis, și abia așa i-au văzut trecând oceanul. Dar ce dezamăgire! Au fost cazuri în care, de frica răzbunării, fermieri din provincia Sasketchewan au fost nevoiți să fugă în alte provincii, cale de multe mii de kilometri, ca să nu fie bătuți sau chiar omorâți de lăutarii păcăliți. Ne întoarcem în Gorj și nu uităm un detaliu… bărbătesc: horele, atât la Cărbunești, cât și la Bărbătești, și prin multe alte sate gorjenești, erau „luate” în stăpânire de bărbați. Flăcăul care plătea lăutarii juca „înainte”, în capul horei. Până nu-i venea mândruța sau nevasta, nici o femeie nu intra în joc. Dacă „băiatul dinainte” se întâmpla să nu primească brațul femeii, hora rămânea horă de bărbați. Parcă văd prin ceață, la răscruce, la mat, o horă numai de băieți. Era o horă tristă, pe care nici lăutarii nu prea aveau chef s-o cânte.
Romanian