Glasul mamei

După ce s-a stins agitația înmormântării mamei, pe masa din camera ei se aflau o sticlă cu agheasmă, o cruce și câteva flori vestejite împrăștiate printre acele obiecte. Le-am adunat cu gândul să le arunc afară.

O vecină venise să-mi ceară câteva fire de pătrunjel. Am rugat-o să și le ia singură, dar nu a vrut, așa că am luat-o înainte, cu intenția să scap mai întâi de flori. În momentul acela, am alunecat foarte tare cu piciorul drept în față și cu stângul în spate, într-o poziție de șpagat, fără să ating totuși pământul. Atunci am auzit-o pentru prima oară pe mama: „de la mort, numai în foc”. Vecina m-a ajutat să mă ridic, am strâns florile la piept și i-am dat pătrunjelul cu mâna dreaptă. M-am întors cu florile în casă și le-am ars în soba din bucătărie. Știam de la mama multe lucruri, dar pe acesta nu-l auzisem niciodată. Vocea îi era calmă și bună, îmi dădea un sfat important, nu mă certa. Și nici nu m-am speriat. Ba, cumva, mi-a părut bine că su­fletul ei există viu undeva, chiar dacă nu știu lo­cul exact. Și am privit cerul cu recunoștință.

Și pentru a respecta rânduiala, i-am ars și toate hai­nele pe care le avusese pe ea în momentul desprinderii de lumea noastră. Îmi spunea că după cum merge fumul, așa îi este sufletul în lumea cealaltă. Dacă fumul urcă drept în sus, drumul este ușor, dacă se lasă jos și se învârte aproa­pe de pământ, omul merge la greutate, iar cei rămași îl pot ajuta rugându-se mult pentru el. La in­cinerarea veșmin­telor au par­ti­ci­pat trei persoane: vecina cu pă­trun­jelul, un nepot și eu. Focul acela a fost un spectacol impresionant. Bă­tea puțin vânt și ieșise soarele. Fu­mul a urcat pieziș în direcția bise­ricii. Se ducea spre răsărit, revenea parcă și iarăși o lua în direcția aceea. „Îi pare rău că nu s-a prea dus la biserică”, am spus. „O du­reau picioa­rele și nu putea um­bla.” De la o vre­­me, fumul o învăluia pe vecina – care nu calcă în sfântul locaș –, în­drep­­tându-se tot în direcția aceea. Reve­nind, îl înconjura separat și pe nepot, luând-o iar înspre turlă. Spre mine nu venea. Fu­mul îi căuta nu­mai pe ei și le arăta direcția spre biserică. Le-am spus în­cet ce-i sfătu­ieș­te. În momentul acela, a căzut un măr roșu din pomul de ală­turi și s-a rosto­golit spre noi. Apoi, dea­su­pra focului s-a în­chipuit o scară încli­nată mult, aproape ori­zon­tală. N-am știut ce este. După aceea s-a făcut o poar­tă înaltă, boltită sus, din mai multe straturi, ca un arc de triumf. Fumul a revenit spre cei doi, separat, ri­di­cându-se de pe fiecare în sus. Își lua rămas bun, dar numai de la ei. De mine nu se apropia. Din ulti­mul fum subțirel s-a închi­puit o cruce orizon­tală pe centrul focului, aproape de pă­mânt.

N-am văzut niciodată un asemenea foc. N-am parti­cipat la o asemenea în­tâm­plare. Dacă mi-ar fi spus cineva, n-aș fi crezut. Aș fi zis că „brodează”. Dar este și mai greu sau imposibil de imaginat ce avea să ur­meze.

De focul mis­tuitor scăpase doar un batic, pus într-o altă pungă. Era ba­ti­cul cu care i-au fost le­gate mâinile, ca să stea pe piept. Am și spus că am uitat să-l ard. Mai multe bătrâne voiau ba­ti­cul, spu­nând că este bun de leac îm­po­triva beției. Știam bine cât de cumplit este să trăiești lân­gă un om care bea, dar nu mă puteam hotărî. Stăteam afa­ră, la masa unde ședea ea și mă gân­deam ce este bine să fac. „Arde tot”, am auzit-o. Și baticul a urmat calea celor­lalte haine. S-a topit într-o clipă.

Și a venit vremea să lipsesc de acasă mai multe zile. Eram cât se poate de îngrijorată că las casa singură și puținul meu avut pe mâna altora. Eram aproape de locul unde stătea ea întotdeauna pe prag, ca un gardian, ca un cerber cu o sută de ochi. „Aici sunt eu!”, a spus. Și așa a fost. Niciun fir de pai nu s-a clintit din loc în lipsa mea.

Îmi propusesem să mă rog zilnic pentru ea, până la un an, dimineața și seara, în genunchi și cu lumânarea aprinsă. O făceam din toată inima, văr­sând lacrimi amare. Și totuși, uneori întârziam, mai ales dimineața, fugărită de zecile de treburi. Cum depășeam ora – că aveam o oră –, ușa de la camera ei se deschidea. Sigur că încuietoarea nu era prea bună, dar în timpul zilei stătea închisă. Mă gră­beam a­tunci să-mi fac datoria. Odată însă, mi-am zis că voi termina mai întâi treaba și apoi mă voi ruga. „Sufletul aș­teaptă”, mi-a răs­puns pe loc, umilă parcă. De data aceea, m-am speriat și m-am acuzat. Eram aproape de masă. Am lăsat din mâini ce aveam, am aprins lumânarea și mi-am plecat genunchii. Am ce­rut iertare lui Dumnezeu pentru întârziere. Știam că trebuie să mă rog mai mult, pentru ca sca­ra aceea de fum să se ridice în sus.

Parastasul de un an s-a ni­me­rit în post. Mă gândeam că este greu să faci mâncăruri de post pentru mai multe persoane, și cum va fi masa fără un gram de carne? „Peș­te”, am auzit-o. M-am repezit la calendar și, într-adevăr, în ziua fixată de mine era dezlegare la pește. Îi și plăcea, ce-i drept…

N-aș vrea să se supere că povestesc. O spun pentru cei care nu se roagă și nu-i ajută pe părinții plecați, pentru cei care nu cred în nemurire, pentru cei care se tem de dragii lor dispăruți. Cei care ne-au iubit ca pe lumina ochi­lor aici ne iubesc și de acolo la fel de mult, ba poate peste fire, din moment ce încalcă Marea Tăcere ca să ne mân­gâie, să ne încurajeze cu câte o vrajă. Ei sunt în­gerii noștri păzitori, oriunde s-ar afla. Cei mai buni îngeri pe care Dumnezeu ni i-a dat pe pământ. Dar noi, oricât ne-ar fi de dor de ei, n-avem voie să le tulburăm liniștea! Trebuie doar să ne rugăm și va fi bine. Nu există moarte, dar există Despăr­țirea, Marea Tăcere – Granițe peste care niciun om nu este dezlegat să treacă.