Trei minuni ale Sfântului Ioan Rusul

• Povestea vieții lui ați citit-o într-un număr trecut al revistei. Dar popularitatea extremă de care se bucură în zilele noastre se datorează faptului că se numără printre sfinții grabnic vinde­că­tori. Tămăduirile sale, care se înmulțesc pe zi ce trece, l-au făcut cunoscut în toată lumea. Dovadă sunt și minunile pe care vi le prezentăm •

Rugăciunea de la mormânt

Optsprezece ani. Atâția trecuseră de când Maria Siaca nu mai văzuse cerul. Razele soarelui ori ploa­ia repede de vară le simțea doar pe spinarea ei gârbovită, căci fața îi era întoarsă cu totul spre pă­mânt. Optsprezece ani în care întrebările o sfrede­li­seră, chinuindu-i sufletul. De ce îngăduise Dum­ne­zeu să se betegească într-atât, încât să nu-și mai poată îndrepta șalele? Și cum să afle scăpare? Aler­gase la medici, bătuse la porțile spitalelor, dar în za­dar. Toți dădeau din u­meri neputincioși. Nu avea leac. Ceea ce înce­pu­se ca o în­țe­peneală a spi­nării, se vădi­se a fi o boală care o aple­case din ce în ce mai mult, până când a­proa­pe că ajun­sese să atin­gă pă­mântul cu fruntea. Încer­carea o sme­rise. Fu­sese și ea tare în cerbice la înce­put, ca orice cipriotă vaj­ni­că, învățată să nu se supu­nă destinului, ci să-și facă ea însăși soar­ta, dar boala îi înmuiase ini­ma și, cu anii, primise și darul unei ru­găciuni fier­binți. Cum nu mai putea munci, luase calea bi­sericilor. Credința, la început firavă, i s-a întărit, așa că, de la o vreme, a început să îi dea slavă Domnului pentru toate, chiar și pentru boala ei cum­plită. Mai întâi de toate era bucuroasă pentru că trăia. Viața, orice-ar fi spus oamenii din preajma ei, sătenii aspri din Frenaros, care o căinau mereu văzând-o că trece, ruptă în două, târșâindu-și pașii pe străduțele înguste, viața, cu toate necazurile și încercările ei, era o minune, și era așa pentru că-L primise în inimă pe Hristos. Cu El se trezea dimi­nețile, tot El îi albea nopțile. Hristos devenise viața ei. Așa că, atunci când a auzit că sătenii strâng bani să meargă în pelerinaj în Grecia, pe insula Evia, să se închine la moaștele Sfântului Ioan Rusul, s-a bucurat ne­spus. Nu pentru că se mai aștepta la o mi­nune, după optsprezece ani de boală, ci pentru că dorea să-l întâlnească pe acest mărturisitor al lui Hristos, adus ca sclav în Anatolia din ținuturile țari­lor. Îi citise viața cu ani în urmă, pe nerăsuflate, și se lipise de el ca de un frate în suferință. Îl iubea ca și cum i-ar fi fost copil. Și faptul că se stinsese de tâ­năr, cam la 40 de ani, îi îndreptățea o astfel de iu­bire.

Drumul până în Evia, cu vaporul, a fost ușor. Erau mulți pelerini, toți din același sat. Când nu mai putea să meargă, zeci de brațe se întindeau să o ajute. Inimi credincioase. La racla Sfântului Ioan Rusul au ridicat-o pe sus, ca să se poată și ea în­chi­na și să-i poată săruta mărturisitorului mâna. Când i-a văzut trupul neatins de putreziciune ceva s-a zguduit în adâncul inimii. Ar fi vrut să-i ceară mul­te, dar, acolo, în fața lui, a uitat de toate necazurile și a început să plângă de bucurie. I-a cerut un singur lucru – să o ajute Domnul să își poată purta bătrânețile, cu boală cu tot. Atât. La sfârșitul ru­găciunii, a simțit cum o mână nevă­zută o prinde de umeri. Și, încet, așa cum te ridici după o închinăciune plină de evlavie, a început să i se în­drepte spinarea vlăguită de boală. Cei aproape o sută de consăteni au auzit cum încheieturile înțepe­nite răstimp de optsprezece ani trosneau, în timp ce fața Mariei se lumina. Trupul i se îndrep­tase! Dreap­tă ca o lumânare, cu lacrimile șiroind pe obraz, s-a aplecat peste racla sfântului și i-a spus: „Feciorul meu, Sfântul meu! N-am ce să-ți dau, sunt săracă. Iți las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie pân’ la moarte!”.

Minunea aceasta s-a pe­trecut pe 11 august, 1978. În dimineața ur­mă­­toa­re, gaze­tele din Ci­pru au vuit: „După pe­lerinajul făcut în Gre­cia, la Sfântul Ioan Ru­sul, Maria Siaca poate să-și privească acum con­sătenii în față! A­proape 20 de ani a fost gâr­bovită și nu a văzut decât pământul. Prin mi­nunea sfân­tului s-a în­­drep­tat, iar acum este cu desăvârșire bine!”. Basto­nul Mariei este și acum acolo, în biserica Sfântului Ioan Rusul din insula Evia, chiar dacă ea a trecut de mult la Domnul.

Întâlnire într-o cameră de spital

Doctorul grec Ianis Matzuros era ateu. Singura lui credință era în știință, deși, la doar doi pași de orașul său, Limni, se aflau moaștele Sfântului Ioan Rusul, către care se îndreptau mereu puhoaie de pe­lerini, care mărturiseau despre vindecări minu­nate. Toate acestea îi trecuseră, cumva, pe lângă ureche. Avea viața lui, o viață plină și frumoasă, care curse­se lin până în acea dimineață când, chi­nuit de niște dureri bruște în abdomen, se hotărâse să-și facă mai multe investi­gații. Verdictul con­fra­­ților că­zuse ca o secure: can­cer de colon, în stadiu avansat, cu me­ta­staze. Viața lui se sfâr­șise. Și acum? Singur și dis­perat, întins pe patul rezervei din clinica „Pan­to­crator” a Athenei, o cli­nică oncolo­gică, în care nu erau decât bolnavi ca și el, se întreba de ce-l lovise boa­la tocmai pe el, un om dedicat ex­clusiv pro­fe­siei… medicale. Cine putea să-l ajute? Ca un fulger, în minte i se înfipse, dintr-odată, un nume: Dumnezeu. Indife­rența, ba chiar răceala, cu care ascultase atâ­ția oameni, mai cu seamă bolnavi, vorbind despre El, se topea pre­cum gheața. Dumne­zeu îi ocupa toată mintea. Singura punte dincolo de moartea care i se căsca în față ca un hău, așteptând să-l înghită. S-a ridicat din pat, a spus o rugăciune scurtă, pe care o știa din copilărie, apoi gândurile i s-au rân­duit singure în cuvinte, pe care parcă i le dic­ta cine­va: „Dumnezeul meu, nu credeam în Tine, spuneam că totul este un basm. Primește pocăința mea și, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boa­la, prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aici, aproa­pe de noi, în Prokopi”. A fost, fără nicio în­doială, clipa vieții lui. Clipa în care și-a mutat sufle­tul de la moarte la viață. Când a sfârșit rugăciunea credea din toată puterea că va fi vindecat și se sim­țea un om nou. Chiar atunci s-a deschis ușa rezervei și în cameră a intrat un medic tinerel și vesel. „Ce faci, doctore, cum îți merge?”. „Ce să fac, frate, să spun adevărul – mor”, i-a răspuns domnul Matzu­ros. „Nu, doctore, n-o să mori. O să iau eu tot ce ai rău înăuntru!”. „Dar cine ești, tinere?”. „Eu sunt aju­to­rul pe care l-ai cerut mai devreme. La reve­dere, ai încredere că vei fi sănătos!”. Și, cu același zâmbet senin, a ieșit din rezervă. Doctorul Matzuros s-a ri­dicat sprinten din pat. Vizita tânărului confrate și vorbele lui ciudate îl răvășiseră. Când a ieșit pe co­ridorul spitalului nu a mai văzut pe nimeni. Tână­rul doctor pierise… A alergat după el pe coridor, apoi le-a întrebat pe asistente cine îi intrase în re­zervă. L-au privit cu un zâmbet uimit. Nu intrase nimeni la el. Poate că de la medicamentele luate, ajunsese să aibă halucinații. Ori poate că ațipise și luase un vis drept realitate. Domnul Matzuros le-a as­cultat distrat, fără să pună preț pe cuvintele lor. În adâncul inimii lui știa că întâlnirea cu tânărul doctor era adevărată și simțea ceva de pe altă lume: se vindecase de cancer. Emoționat, s-a dus la doc­to­rul său curant și l-a rugat să-i repete toa­te investi­gațiile. Colegul l-a privit ironic la început, apoi, pen­tru că Matzuros insista, le-a repetat. Ce au văzut a uimit toată clinica – cancerul de colon se risipise ca luat de vânt. Pur și simplu nu mai era. Doctorul Matzuros se însănătoșise! „Preasfințite”, avea să-i scrie mai apoi lui Hrisostom, mitropolitul Halkidei, „mulți medici au văzut cele două plicuri cu anali­zele mele: cele cu cancer și cele fără can­cer, făcute după întâlnirea cu Sfântul Ioan Rusul! Preasfințite, nu sunt un habotnic… L-am văzut pe Sfântul… M-a vindecat pe 10 aprilie 1964!”.

Doctorul de la reanimare

Mă numesc Tudorița, sunt născută în Giurgiu, dar din anul 1982, sunt venită în Vâlcea cu servi­ciul, și cu cei doi copii. Soțul meu a decedat în 2007. După o grea suferință, m-am decis să-mi fac niște analize și așa am aflat de la medic că durerile mele sunt cauzate de o tumoră la colon. Doctorul specialist din Vâlcea m-a îndemnat să fac imediat operație, deoarece tumora era mare. Tot timpul m-am rugat la Sf. Nectarie, Sf. Ioan Rusul și la Sf. Părinte Arsenie Boca. Băiatul meu m-a dus imediat la Spitalul Militar. Doctorul m-a operat, operația a fost foarte grea – a durat șase ore. Pe la ora 20, când s-a terminat, m-au dus la reanimare. După un timp, au început niște dureri foarte mari – insuportabile. Mă rugam de asistentă să îmi dea calmante, că nu mai puteam respira. Asistenta mi-a spus că s-a fă­cut tot ce e posibil și că trebuie să rezist, apoi a ple­cat în altă cameră. Simțeam că mă sufoc de dureri, nu mai puteam să adorm, când văd că se deschide ușa și intră trei medici îmbrăcați în halate albe lungi. Se opresc în dreptul meu, iar eu, crezând că au venit și noaptea la vizită, m-am gândit să le spun că nu mai pot să suport atâta durere. Pe cel din mij­loc îl ve­deam foarte clar – era tânăr, subțire, înalt și foarte frumos, cu un păr șaten. L-am recunoscut imediat și am strigat foarte tare – „Vă cunosc! Sunteți Sfân­tul Ioan Rusul!”. Am strigat de vreo trei ori . „Vă cunosc din icoană și chiar după coperta căr­ților pe care le-am citit!”. Dânsul și-a aplecat puțin capul spre mine, și-a pus mâinile pe piept, încrucișate, așa cum este în icoană și mi-a dat de înțeles că este el, dar nu mi-a vorbit nimic. M-am uitat foarte bine la dânsul și, uimită de ceea ce am văzut, n-am mai putut vorbi. Ceilalți doi sfinți erau mai în etate, dar nu i-am putut vedea în întuneric. S-a luminat foarte tare la față Sfântul Ioan Rusul, iar apoi au plecat mai departe prin salonul de reani­mare. Mi-am dat seama după aceea că, de fapt, am uitat să le spun ce mă doare, gândind că vin înapoi. Am tot așteptat până am adormit, că mă lăsaseră durerile. A venit un asistent de m-a trezit, m-a între­bat ce fac – dacă mă mai doare ceva, dacă mă simt bine. I-am răs­puns că nu mă mai doare nimic și m-a dus la salonul de terapie. După aceea am mai avut câteva crize, dar cineva nevăzut mă strângea de mână și nu mai dura mult și venea un medic sau o asistentă și mă salva. Prima dată m-am speriat, nu știam cine îmi atinge mâna. După aceea mi-am dat seama că acea mână nevăzută îmi dădea speranță.

În timpul când făceam tratament, a mai venit la mine Sf. Ioan Rusul, tot în halat de medic, dar de astă dată în vis, și mi-a spus să stau acolo la spital, că dânsul pleacă să ocrotească o mânăstire departe și se roagă pentru mine, iar când vine de acolo, voi fi vindecată complet. După ce am terminat trata­mentul am făcut analizele de markeri tumorali, care au ieșit foarte bine, ca la orice om sănătos. Oameni buni, rugați-vă! Prin post, rugăciune, milostenii dar și smerenie, vom primi ajutor. Vă spune asta o fe­meie de 65 de ani, care a trecut o cumpănă foarte grea și a revenit la viață cu ajutorul Sf. Ioan Rusul trimis de Domnul”.

N. Tudorița (Rm. Vâlcea)

(Scrisoare preluată de pe blogul Mânăstirii Sf. Ioan Rusul – Giurgiu)