O poveste cu plăcinte

Simte că nu mai poate. Nu de prea multă muncă, de asta nu s-a plâns niciodată. Ci de dorul de cei doi prunci rămași acasă, în România. O clipă nu mai stă aici, o clipă! Arun­că de-a valma în geamantane haine și încălțări, adunate în depărtările astea reci și străine, unde-a adus-o gândul la un trai “o țâră mai bun”, pentru familia ei. A venit în Italia pentru câteva luni și a stat 11 ani. Poate-ar mai fi stat, dacă Alina, fiica ei, nu ar fi somat-o, pur și simplu, să se-ntoar­că acasă. Sunt cinci ani de-atunci. Acum, Au­relia Muntean are propria sa afacere în Hu­nedoara: face plăcinte pădurenești. Și e fericită!

Moștenire din bătrâni

Plăcintăria Aureliei Mun­tean e chiar în inter­secția cea mare, din care drumul duce spre Castelul Corvinilor. Dintr-o fotografie în mărime naturală, lipită pe vitrina cu margini albe, o femeie blondă, în costum pădurenesc, îmbie trecătorii cu plăcinte așezate pe-un ștergar alb. Înăuntru, cele câteva mese sunt ocupate, clienții așteptând răb­dă­tori, la o cafea sau doar la o vorbă, plăcintele co­mandate. Cu sămăchișă (brânză de vaci), cu car­tofi, cu mere sau cu dovleac, după cum li-i pofta. Din când în când, gemulețul din spatele tejghelei se des­chide și femeia cea blondă, coborâtă din fo­tografia din fereastră, întinde vân­ză­toa­rei, cu un gest grăbit, încă o farfurie de plă­cinte fierbinți. Acolo, în bu­cătărie, Aurelia plămădește bunătăți stră­mo­șești. Așa cum o făceau, odinioară, și mama ei, și bunica. Așa cum o fac, în amin­tirile fiecăruia dintre noi, bunicile cele bune dintotdeauna.

“Ideea de a vinde plăcinte pădurenești a avut-o regretatul cântăreț popular Dră­gan Muntean. Și noi suntem din Ținutul Pădurenilor, din Poienița Voinii, ca și el, ba chiar suntem, s-ar putea spune, un fel de rude. De fapt, satul e mic și cam toți îs neam cu toți. Prin 2000, Drăgan a orga­nizat festivalul de la Poienița Voinii și ne-a propus să facem plăcinte pentru toți cei care vin. A cumpărat el tot ce-a trebuit și am făcut, dar când mi-a spus că aș putea să fac o afacere din asta, că am putea să ne câștigăm existența așa, m-am speriat. «Doam­ne, moșule – că așa-i spuneam – o să râdă lumea de noi!». Ni s-a părut ciudat. Cum adică să vând ceva ce la noi se face în mod obișnuit, aproape zilnic? Gând de om sălbatic și speriat, care nu înțelegea rosturile unei altfel de lumi”.

Cuvintele îi ies iute din gură, grăbite de emoția pe care i-o aduc amintirile. La fel de iute i se mișcă și mâinile, transformând bucățile de aluat în al­că­tuiri rotunde, aproape străvezii, peste care în­tinde amestecul cerut de dincolo de gemulețul de lemn. Pe aragaz, trei tigăi înnegrite de foc, tot de pe vre­mea bunicii, așteaptă să cuprindă plăcintele Au­reliei. Îi cer rețeta: “Nu mi se pare nicidecum că fac ceva deosebit, e doar ceea ce am învățat de la mama și de la bunica: un aluat simplu, de pâine, cu puțină drojdie, din care întind o foaie subțire și cu multă umplutură. Asta e diferența față de o gogoașă sau un langoș, care au aluat mai mult și umplutură foarte puțină sau deloc”.

“Când ai plecat, m-ai întrebat dacă vreau?”

Oamenii sunt încântați de plăcintele Aureliei și sunt, de la zi la zi, tot mai mulți, iar ei i se pare asta ex­traordinar. Între două plăcinte aruncate în tigaie, scapă câte un oftat. “Bine-ar fi fost s-ascult de Drăgan la vreme și să fi tot făcut la plăcinte, nu să plec în Italia, să-mi las copiii!… Am lucrat orice acolo, nu mi-e rușine s-o spun, și în restaurant, și la bucătărie, și ca menajeră. Nu mă dau în lături de la nimic. Așa am învățat și limba italiană, comparam cuvintele, care cu care se aseamănă, făceam legături și așa m-am descurcat. Prima da­tă, am avut grijă de doi ge­meni, aveau vreo șase-șapte ani. Îmi spuneau di­rect ce auzeau probabil de la părinții lor, că nu-mi iubesc copiii, că nu mi-e dor de ei, că dacă i-aș fi iubit, nu i-aș fi lăsat sin­guri. Când îmi spuneau asta, eram terminată. Îmi lipseau enorm copiii, fa­milia, mi-era dor de ei, de tot ce aveam aici. Doar pentru ei plecasem, să le fac viața un pic mai ușoară, dar alea au trecut, s-au dus, s-au uitat, iar ce am pierdut eu este viață și ea nu se poate în­toarce. Nu recomand nimănui să facă ce am făcut eu. Am pierdut cei mai frumoși ani din copilăria lor, pe care toți banii de pe lume nu mi-i mai pot adu­ce înapoi. Băiatul era un copilaș când am ple­cat, avea doar 11 ani, iar când m-am întors era de­ja bărbat, avea 22 de ani. După un an, a plecat și el, în Anglia. Când îl întreb dacă nu se întoarce acasă, îmi spune: «Dar când ai ple­cat și m-ai lăsat, m-ai întrebat?». Îmi bagă o să­geată direct în suflet”.

Fiica Aureliei a fost “anti-străinătate” mereu. În ultimul an de stat în Italia, Aurelia i-a găsit, totuși, și ei de lucru acolo. După o lună, când a văzut cât mun­ceș­te și cum curg apele pe mama sa, Alina i-a spus că nu o mai lasă să stea. “Să știu că pită cu sare mâncăm, dar nu te mai las să vii aici! Mun­cim în țară, că și acolo poți face bani, dar măcar ești acasă și muncești pentru tine!”. Dacă nu i-ar fi des­chis fiica sa ochii, poate-ar mai fi stat. “Mai mult am realizat în cei cinci ani de când m-am în­tors acasă. Cine spune că lucrează câțiva ani în străinătate și-și face casă și-și cumpără mașini scumpe, minte. Nu poți câștiga miliarde din muncă cinstită! De aceea le-aș da un sfat mamelor cu copii mici: «Stați aca­să, lângă copiii voștri, in­di­ferent cât e de greu!». Acum, încerc să recu­perez prin nepoți, dar nu-i ace­lași lucru”, spune, cu un suspin adânc, Aurelia Muntean.

Cu plăcintele la OSIM

Întoarsă din Italia, Aurelia n-a stat prea mult pe gânduri. A cumpărat împreună cu soțul ei o rulotă, utilată cu tot ce era necesar pentru a putea face plăcinte pădurenești, și a pornit pe la târgurile de peste vară din întreaga țară. Erau momente când aveau doar bani de drum, n-ar fi reușit să deschidă afacerea fără bruma de bani câștigată în Italia. “Nu pot spu­ne că nu m-au ajutat banii câștigați acolo, dar nici im­posibil nu cred că ar fi fost fără ei”. S-a lovit, ca atâția alții, de birocrație, dar nu a renunțat. “Când am văzut la câte uși a trebuit să bat și cât a durat, câte uși mi s-au închis… Dar, când le-am deschis pe toate și am dat drumul plăcintăriei, mi-am dat seama că tot ce mi se ceruse era ne­cesar, chiar dacă inițial nu-mi dădusem seama de asta. Pentru că e mai bine să fie totul în regulă, decât să riști amenzi”.

Când aveau încă rulota, toată materia primă o produceau în gospodăria proprie. La Poienița Voi­nii aveau vaci, oi, de toate, de care se ocupau în timpul săptămânii, iar în week-end erau plecați pe la târguri. De când au deschis plăcintăria, însă, nu au cum să se mai ocupe și de gospodărie, iar ingre­dientele le iau de la o fermă din zona Hunedoarei.

Acum, Aurelia Muntean se zbate să înregistreze la OSIM plăcintele pădurenești. Dosarul le-a fost deja respins de două ori, fără să li se comunice motivele, dar nu intenționează să renunțe la această idee. “E un produs al nostru, al pădurenilor, pe care l-am promovat pe oriunde am umblat, și n-aș vrea să se folosească cineva de această denumire ca să vândă cine știe ce bazaconii”.

Steaua din tigaie

Dacă afacerea cu plăcinte nu ar fi mers, Aurelia ar fi deschis o alta, de cu­sut costume populare pă­du­renești, un meș­teșug pe care-l stă­pânește bine și pe care și-ar dori să aibă cui să-l transmită mai departe. Așa cum și-ar dori să poată face mai mult pentru ca Ținutul Pădu­re­nilor din Munții Po­ia­na Ruscăi să devină o adevărată des­tinație turistică, să fie pus în valoare, co­morile sale să fie arătate lumii, cât încă mai e cine să po­ves­tească despre toate cele ce nu mai sunt. “Nu cred că asta se va putea în viitorul apro­piat. În zonă, nu numai că infrastructura e zero, dar nici oamenii nu sunt pregătiți să primească turiști. Sunt speriați, se tem, sunt oa­recum săl­batici. Aș vrea să-i pot face să înțeleagă că pot câștiga ofe­rind turiș­tilor ceea ce au, ceea ce știu să facă. Nu toți vor ca­za­re de 5 stele, sunt tot mai mulți cei care caută autenticul, tradiția, care acolo încă mai există. În pădu­renime, oamenii nu înțeleg că nu e nicio rușine să ceri preț pentru mun­ca ta, pentru ce știi să faci. Și acum mă în­treabă cum de vând plăcinte, li se pare foarte ciu­dat. Nu știu cum ar putea fi scoși din săl­băticia lor. Trăiesc ca acum o sută de ani”.

Nici nu știu câte plăcinte-a copt în tot timpul cât am stat de vorbă. Aluatul rotund și aproape trans­parent ascunde-ntr-însul sămăchișa cea bună, după ce mâinile Aureliei îndoaie, cu îndemânare, parte peste parte, marginile plăcintei, închipuind o stea cu șase colțuri. Râzând, își mai amintește ceva. “Când eram acasă, copilă, eu nu prea stăteam la bucătărie. Plăcinte și mâncare făceau mama și bu­nica. Și eu știam să fac de toate, dar preferam să merg la pădure, după lemne, sau la strâns de fân, pe câmp. Prindeam caii la căruță și dusă eram. Îmi plăcea să mă simt liberă. Umblam desculță, așa umblu și acum, când merg acasă. Doar așa simți libertatea și o înțelegi”.

Aurelia Muntean e și astăzi o pădureancă liberă. O pădureancă îmbiindu-ne cu plăcinte pădurenești, dintr-o fotografie uriașă și dintr-o poveste simplă, ca o stea cu șase colțuri, așezată la copt, într-o tigaie.