Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MONICA BÂRLĂDEANU – „Simt nevoia să ancorez într-un port. Și portul ăsta e Bucureștiul”

„«Vlad» a prins extraordinar la public”

– În primăvara asta atât de încercată de spaime și boli, tu ai parte de bucurii: difuzarea pe micul ecran a celui de-al treilea sezon din serialul „Vlad”, în care interpretezi personajul Carla, un rol extrem de ofertant. Te aşteptai ca serialul să aibă atâta succes?

– Sincer, nu m-am aşteptat, deşi ar fi trebuit, pentru că premisele existau. PRO-ul e vârf în zona serialelor de succes, unele dintre ele re­zis­tând pe piaţă de mulţi ani, ajungând chiar şi la sezonul zece. Mi-am dat seama că „Vlad” e un mare succes în pauza de filmări dintre se­zoanele unu şi doi, când, deplasându-mă mult prin ţară, în fiecare benzinărie la care opream, casiera sau clienţii mă tot întrebau: „Când începe sezonul doi?”, „Da’ Vlad ce face? Se împacă sau nu cu Eliza?”… Atunci am înțeles că exista o aşteptare mare faţă de serial, că „Vlad” prinsese extraordinar de bine la public.

– La „Vlad” se lucrează cu mai mulți re­gizori. Nu se creează rupturi în evoluția personajelor?

– Într-adevăr, la „Vlad” am lucrat şi lucrăm cu mai mulţi regizori, dar constanta se numeş­te Jesús del Cerro. La începutul sezonului unu, am discutat mult cu Jesús despre per­sonajul pe care îl joc, el mi-a explicat care erau părerile lui în privinţa Carlei, eu i-am ex­plicat cum o vedeam eu pe Carla şi, împreună, am găsit o soluţie, un profil de personaj care să se potrivească ambelor viziuni. Etapa asta, de descoperire, de explorare prin discuţii, este esenţială.

– Cu colegii tăi din distribuţie cum te înţelegi? De cine te-ai apropiat mai mult?

– Aşa cum se întâmplă în general, m-am apropiat cel mai mult de actorii alături de care am jucat cel mai mult: de Victoria Răileanu, de pildă, un om absolut minunat, cu care am ajuns să mă înţeleg din priviri. Nici nu mai avem nevoie de cuvinte. Cu Vicky Răileanu situaţia e chiar foarte amuzantă, fiindcă în primele trei episoade am fost adversare, au existat scene dure între noi, aşa că îmi dau seama că pentru telespectatorii care tind să ne asocieze, uneori chiar până la identificare, cu personajele noastre, va fi surprinzător să afle cât de prietene suntem în realitate. Uite, chiar zilele trecute, eram într-un magazin, şi a venit la mine un copil, împreună cu mămica lui, să mă roage să facem o poză împreună şi, după ce-am făcut poza, cel mic mi-a spus „Te rog mult să n-o mai baţi pe Micky!”, Micky fiind personajul interpretat de Vicky. I-am promis că, dacă mă roagă așa de insistent n-o s-o mai bat. (râde) Lăsând gluma la o parte, am luat rugămintea puştiului ca pe un compliment: înseamnă că am fost cât se poate de credibilă în personaj. Iar printre colegii mai apropiați, despre care m-ai întrebat, se mai numără și Andrei Aradits, care e un tip atât de plin de umor şi atât de pus pe şotii, încât, în ziua în care filmezi cu el, ştii că buna dispoziţie e asigurată între duble, și Adrian Titieni, de care m-a apropiat mult evoluţia scenariului din sezonul trei…

– Cum arată un platou de filmări, care e atmosfera la „Vlad”?

– Depinde de zile. Dacă suntem în urmă cu nişte secvenţe, ritmul se accelerează şi atunci intri, îţi faci treaba, nu ai timp să te lungeşti la discuţii. Şi, oricum, noi avem nişte termene fixe, până la care trebuie să fim gata cu toate secvenţele, așa că uneori se lucrează chiar în paralel, toţi cei patru regizori filmând simultan. Deci, în astfel de condiţii, concentrarea e şi mai intensă. Doar în primul sezon am fost ceva mai relaxaţi, pentru că, pur şi simplu, nu prea ştiam ce fel de aşteptări trebuie să împlinim. Acum, însă, când ştim care sunt aşteptările spectatorilor și cât de mari sunt ele, resimţim o oarecare presiune.

„Aici e România mea, pe care o iau ca atare”

Monica, mama ei – Minodora, fratele ei – Petru şi cumnata – Cristina

– Pentru un actor, serialul presupune o perioadă de filmări mult mai lungă decât în cazul unui film. Până acum, tu erai mai de­grabă în trecere prin România. Să înţelegem că te-ai decis să-ţi muţi cartierul general „acasă”?

– Da! Începusem să mă gândesc la posi­bi­litatea asta încă de acum câţiva ani, iar la finele lui 2018 luasem deja hotărârea. În 2019, am mai fost de câteva ori în Los Angeles, doar ca să mă ocup de închiderea situaţiei de acolo, la nivel administrativ. Practic, luând în considerare rit­mul de filmare, nu-mi mai prea rămâne vreme de vacanţe şi de pendulat de pe un continent pe altul.

– După o carieră americană, cum te simţi acum, că te-ai întors acasă?

– Absolut minunat! Aici e „România mea”, pe care o iau ca atare, nu operez nicio com­paraţie cu alte locuri prin care am fost. Și îți mărturisesc că în acest punct al exis­tenţei mele, simt nevoia să ancorez într-un port, în care să rămân până la capăt. Și portul ăsta e Bucureştiul.

– Să cred că nu-ți mai e dor niciodată de viaţa aceea foarte liberă și mobilă, cu pendulări de pe un continent pe altul?

– Cu toată sinceritatea, îţi spun că nu. Am făcut asta prea mulţi ani, până în 2015, şi obosisem. Atunci am început să-mi reduc călătoriile şi să rămân perioade mai lungi aici, şi-aşa am conştientizat, realmente, că trăitul dintr-o valiză, într-o cameră de hotel, pe care ai tendinţa s-o numeşti „acasă”, după ce ai stat doar trei zile în ea, nu-i un stil de viaţă sănătos, din niciun punct de vedere. E foarte epuizant şi te face să te simţi a nimă­nui. Îţi răpeşte sentimentul de apartenenţă. De aceea sunt convinsă că n-a fost întâmplător că portul în care am simţit că trebuie să an­corez definitiv e România. Chiar şi la nivel in­conştient există un „glas al pământului natal”, o moştenire de neam cu care ne naş­tem toţi: e o „formatare” – de fapt, noi toți, suntem „formataţi” să ne apropiem de oa­meni cu sufletul, să dezvoltăm prietenii strân­se şi adânci, să investim emoţional şi afectiv în oameni… Or, în America, n-am avut parte de așa ceva. Acolo e cu-adevărat o lume nouă, America e o ţară foarte tânără, faţă de România, chiar dacă mult mai evoluată din alte puncte de vedere, dar, când vorbim despre moştenirea genetică, de neam (un cuvânt evitat, și nu știu de ce, în ultima vreme), ea este, practic, inexistentă. Iar eu am simţit foarte tare chemarea moştenirii mele româneşti, o chemare subtilă, pe care nu puteam „să pun degetul”, identificând-o concret, dar care a existat în mine tot timpul, așa cum există în majoritatea românilor.

„Port Iașiul și Moldova în suflet tot timpul”

Alături de Jesus del Cerro, regizorul filmului „Vlad”

– Provii dintr-o familie de moldoveni, nu­me­roasă şi foarte unită. Mai mult ca sigur că a contat și ea în hotărârea de a reveni.

– Ai perfectă dreptate! Suntem, într-adevăr, o familie numeroasă şi foarte unită, şi ceea ce ne ţine atât de aproape unii de ceilalţi, dincolo de legătura de rudenie, este credinţa în Dumnezeu. Am avut nişte bunici care ne strângeau adesea în jurul lor, dar nu ne-am risipit nici după plecarea lor în lumea de dincolo. Continuăm să vorbim, să ne întâlnim, măcar aşa, pe grupuri mai mici, să ne reunim duminica la biserică, la liturghie (avem şase preoţi în familie, au fost şapte, dar, din păcate, unul dintre ei s-a prăpădit în urmă cu câţiva ani). Există între noi o solidaritate extraordinară, care se simte tot timpul, dar încă şi mai mult în clipele în care apare vreun necaz: dacă vreunul dintre noi e într-o perioadă de restrişte, imediat ceilalţi îi sar în ajutor: cu rugăciuni, cu sprijin material, cu orice e nevoie. Familia e foarte, foarte importantă! E cea mai importantă, după credinţa în Dumnezeu!

– Ai spus că vrei să-ți lași ancora vieții în București, dar de Iași, locul obârșiei tale, te mai leagă ceva?

– Iubesc Iaşiul din tot sufletul şi iubesc Mol­do­va, în general! Am tot făcut drumuri la Iaşi toată vara şi toamna trecută şi… îl ador! Dincolo de fap­tul că acolo e mama mea, că acolo e familia mea. Şi ador Iaşiul, chiar dacă, în mare măsură, el nu mai arată aşa cum arăta în anii copilăriei şi ai ado­lescenţei mele, când băteam dealul Co­po­ului… Totuşi, regăsesc în Iași drumul pe care am pornit în viață, dar și o istorie aparte a românilor. Doamne, am atâtea amintiri, simt atât de multă tandreţe şi atât de multă iubire când mă gândesc la Iaşi şi la Moldova! Le port tot timpul cu dor în suflet şi, de fiecare dată când pot să merg acolo, simt o bucurie imensă.

„Am deschis ochii în credință, în Dumnezeu”

Cu mama ei

– În lucrurile pe care le spui există o gravitate care mă îndeamnă să te întreb care sunt valorile de căpătâi ale vieţii tale?

– Îți răspund. În primul rând, cre­dinţa în Dum­nezeu, în care am deschis ochii, pe care m-am deprins a o înţelege şi a o preţui din familie (noi, chiar şi în copilărie, în vre­mea lui Ceauşescu, mergeam la sfânta li­tur­ghie în fiecare dumi­nică, la o mă­năs­tire din Iaşi, un­de bunicul era dascăl). De altfel, am ales-o şi ca „obiect de studiu”: am urmat liceul pedagogic, unde exista opţiunea să-ţi iei ates­ta­tul de profesor de reli­gie, iar eu m-am înrolat imediat la acest atestat. Ceea ce nu înseamnă că, pe la douăzeci şi ceva de ani, nu am trecut şi eu, asemenea multor tineri, asemenea multor „fii risipitori”, prin mo­mente de cădere, de rebeliune, de distanţare faţă de biserică şi de Dumnezeu. Au fost nişte încer­cări, pe care însă tot Dumnezeu m-a ajutat să le depăşesc și tot El, fără ca eu să ştiu cât de mult, m-a ajutat să mă reapropii de biserică, şi, mai presus de orice, de El. Apoi, ca valori de căpătâi, vin familia şi iu­birea. Şi răbdarea: o virtute pe care eu nu am pri­mit-o din naştere. Nativ, sunt foarte nerăbdătoare, sunt genul care vrea ca tot ceea ce-şi doreşte să se realizeze și să se realizeze acum! Răbdarea am dobândit-o, într-o anumită măsură, pentru că aşa mi-am impus, dar lucrul cu mine însămi, în acest sens, nu s-a încheiat. Să-mi cultiv şi să-mi întreţin răb­da­rea e o „operă” în con­tinuă desfăşurare, esen­ţială, căci răbda­rea e o mare virtute: din ne­răb­dare şi din im­pul­sivitate poţi să comiţi multe erori, uneori de-a dreptul ca­tastrofale.

– Actualitatea în care trăim te intere­sează, ești la curent cu evenimentele sociale?

– Sunt destul de la curent, adică sunt foar­te atentă la ştiri. În­tot­deauna am vrut să ştiu ce se întâmpla în Ame­rica, acolo unde am trăit mulţi ani, şi întot­deauna am ră­mas inte­resată de situaţia din Ro­mânia. Iar acum, cu atât mai mult!

– Întrevezi vreun drum pe care ar trebui s-o luăm ca să răzbim mai ușor?

– Mi se pare că respon­sa­bi­litatea ar trebui să fie prima valoare ce tre­buie cultivată atât la nivel in­dividual, cât şi la nivel de stat. Toţi ar trebui să fim mult mai respon­sabili, atât faţă de cel de lângă noi, cât şi faţă de ţara noastră. Respon­sabilitatea este esen­ţia­lă pentru un popor şi pentru o ţară, în fiecare secundă, şi pe „timp de pace”, şi la „vreme de război”, cum e acum, când ne luptăm cu acest COVID 19. Din păcate, trăim într-o epocă „ca­nibalizată”, şi „canibalizantă”: fiecare tinde să se gândească doar la el, iar dacă el nu mai are sau dacă i se pare că nu mai găseşte altă soluţie ca să se „înalţe” în so­cietate, îl „mănâncă” pe celălalt. Apoi, pe locul doi, cu importanţă egală, mi se pare că trebuie să fie plasate sănătatea şi educaţia. Care e lucrul pe care oamenii i-l cer lui Dumnezeu cel mai des şi cel mai insistent? Sănătatea. Că dacă nu eşti bine, nimic nu poţi să realizezi. Şi, tot aşa, nimic nu poţi să realizezi dacă oamenii din so­cie­tate nu sunt educaţi. Atât sănătatea, cât şi educaţia ar trebui să fie priorităţi permanente, indiferent de regim, indiferent de partidele de la conducere…

„Bucuria altcuiva e bucuria mea”

Cu Victoria Răileanu la filmări pentru serialul „Vlad”

– Monica, dar partea ta de viață care nu se vede în public cum ara­tă? Te duci la filmări, te uiţi la ştiri şi… ?

– Citesc scenariile care vin în avans, merg în emisiuni ca să promovez serialul „Vlad”, îmi ono­rez obligaţiile pe care le presupune contractul de ima­gine pe care îl am cu firma „Avon” (sunt am­basadoarea lor pe linia de produse de îngrijire a tenului), mă ocup şi de celelalte responsabilităţi pe care viaţa ni le impune tuturor… Iar acasă, su­prema mea bucurie este să citesc. Dacă înainte vre­me, seara, preferam ca înainte de culcare să văd un film sau un episod dintr-un serial, acum citesc. Și pentru că în această etapă a vieţii sunt foarte preocupată de spiritualitatea ortodoxă, lecturile mele sunt din această sferă. Asta e hrana mea pentru suflet! Iar duminica, am decis de ceva timp să mi-o dedic tot sufletului: asta e ziua din săptămână în care nu mă preocup de lucrurile care ţin de profesie, asta e ziua din săptămână în care nu mă preocup decât de lucrurile care-i fac bine sufletului meu.

– Şi ce-i mai face bine sufletului tău?

– Să pot să ajut pe cineva. Profesia mea mă izolează în mare măsură de oamenii care ar avea cu-adevărat nevoie de ajutorul meu, astfel că aproa­pe că am ajuns să cred că e un dar să mi se ivească în cale o astfel de persoană, pe care s-o ajut într-un fel care să conteze realmente pentru ea. Bucuria altuia devine bucuria mea!

– Şi ai avut parte de astfel de daruri?

– Anul ăsta, da.

– Ce fel de persoană eşti, în general? Genul ca­re lasă lucrurile să se întâmple sau genul ordonat şi prevăzător?

– Îmi plac planurile, îmi place să am o struc­tură în viaţă, să ştiu că lucrez ca să ajung în punc­tul X. După ce-mi stabilesc ţinta, fac câţiva paşi în spate, ca să văd cum pot să ajung la ea, cum trebuie să procedez, concret. Altfel formulat, eu joc întâi la perete şi abia apoi ies să joc pe teren. Uite, inclusiv la filmări, eu merg în general cu câte trei genţi după mine, toate pline cu lucruri de care aş putea să am nevoie. (râde)

„Sper să pot spune în curând că am o familie a mea”

La filmări

– Şi ce scrie acum în agenda ta personală?

– Planuri personale nu mi-am făcut, pentru că pla­nurile de genul ăsta se fac în doi, nu de unul singur. Dar sper să pot spune în curând că am o familie a mea. Dacă s-ar întâmpla asta, ar fi foarte frumos, probabil ar fi cel mai important lucru din viaţa mea.

– Să încheiem întorcându-ne la primăvară: spuneam că e tristă, fiindcă e potopită de spec­trul noului coronavirus, totuşi izbuteşti să-i mai vezi frumuseţea?

– Iubesc şi această primăvară enorm, aşa cum le iubesc pe toate, căci mie mi se pare că fiecare primăvară aduce o nouă şansă pentru anul pe care îl deschide. Totuşi, anul ăsta mi-e foarte greu să spun exact ce simt: am mari temeri, din cauza acestei situaţii prin care trecem cu toţii. Molima asta care a cuprins globul, mi se pare că este ex­trem de periculoasă în două sensuri: ea omoară oameni, dar şi îndepărtează oamenii – ne se­gre­ghea­ză, ne determină să luăm distanţă unii faţă de cei­lalţi. Iar atitudinea asta cred că va avea con­se­cinţe à la longue, din toate punctele de vedere.

Fotograf – Alex Matei, Make-up – Roxana Minea, Hair – Ionuț Roșu, Styling – Lucy Faur, Ținuta – M. Marquize (fotografia de deschidere), PRO TV (3)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian