Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Țăranii și bolile de altădată

Trăim panica nebună a coronavirusului, stârnită în mare parte pe internet și pe micul ecran, fără să ne mai amintim cu câtă dem­ni­tate primea țăranul român, cu o jumătate de veac în urmă, vestea unei boli. Pe vremea copilăriei noastre nu se vor­bea de pandemii mondiale, de „viruși necunoscuți”, iar oamenii erau liniștiți și încre­zători în ziua de mâine, chiar dacă glonțul leprei, al sifi­lisului sau al febrei tifoide, le trecuse și lor pe la urechi, dar ele nu închiseseră orașe, regiuni și țări întregi. Cel mai des întâlnite erau bolile co­pilăriei: bubatul, pojarul, rujeola, rubeola, tusea măgă­reas­că, scarlatina, gălbinarea și altele. Eu însumi, elev de clasa a V-a, am fost salvat de gălbinarea epide­mi­că printr-un tăiat miraculos sub limbă de un bătrân meș­ter din Ro­gojina, sanitarul Costică Țuligă, zis Su­firogu… A folosit o lamă de bărbierit, a înroșit-o în foc și a spălat-o cu spirt. Era priceput, iar mama avea încredere în el. Cum ar spune bunica Lidia Spineanu din Cârbești, Gorj, mintea țăranului era mai clară, mai puțin speriată de televiziuni și ziare… Ce ar face țăranul din 1950, în fața situației de astăzi? „Nu s-ar speria”, crede ea, „oa­me­nii erau mai tari de cuget atunci, ar sta în casă, așa cum le spune ministrul Sănătății. Că, de, vremea babelor des­cântătoare s-a dus, cine să mai descânte de viruși și pan­de­mii… La Bărbătești, în satul meu, veneau cândva dof­toroaiele Piauca și Veta lu’ Ghe­ban. Pe copiii bolnavi de bubat îi tratau cu acrituri, cu mălai amestecat cu oțet. Îi împachetau în haine de lână, în velințe moi și grele, numai să le piară fierbințeala. Apăruse și hepatita A, numită „boala mâinilor murdare”, care era tratată cu ceai de rostopască, amar ca fierea. Atât. Nu făceau altceva. Munca pământului, mai ales primă­vara, nu putea fi amânată de boli. Oamenii aveau moti­vație. Nu puteau fi speriați, orice s-ar fi întâmplat. Mai spre apus, în județul Mehedinți, zestrea spirituală a satului era și mai bogată. Maria lu’ țața Dina, a lu’ nea Sandu, a lu’ Neamțu din Roșiori, o doamnă cu memorie bună, are povești de neuitat din satul copilăriei. Zice că mulți prunci zăceau la pat zile întregi din cauza deochiului. Deși nu era adusă grabnic o descântătoare, se auzea că unii chiar au murit. Cazuri rare. Doftoroaiele satului știau să apuce boala de coarne. Uite un copil cu piciorul scrân­tit, alergând după vacă. Dar muica Sanda știa să-l tragă cu săpun și apă caldă. Pe unii îi durea capul. Muica Sanda îi lega pe frunte cu cartofi. Copiii constipați erau tratați cu codițe de puturoasă (mușcată), iar copiii răciți erau înfășurați în cearșafuri muiate în țuică. Ieșea răceala în câteva ore. Când era copilul deocheat, mama Dina îi punea foaie-n-fir și ceaiuri de răsură pe buric. Apoi îi cânta: „Fugi deochi dintre ochi/ fugi departe, departe pe apa Dunării/ și lasă-l pe Ionel /să rămână curat și lu­minat/ ca în ziua când s-a născut/ ca-n ceasul de fu făcut…”. Dacă aveai probleme la ficat, se tăia sub limbă. Dacă aveai tensiunea mare, erau puse lipitori, să subțieze sângele. Postul era post. Nu exista ca cineva să mănânce de dulce. Biserica era respectată. Pe vremea aia nu exista vindecare fără biserică și rugăciuni. Poate că leacul ăsta ne lipsește cel mai tare în ziua de astăzi. Rugăciunile întăresc sufletul și, după cum spun cele mai noi cercetări medicale, ăla e locul de unde pornesc bolile. Dar uite că rugăciunea nu e trecută în recomandările oficiale, deși fără sprijin de minte și inimă, trupul nu poate lupta cu niciun fel de epidemii. Dar cine să mai țină seama de așa ceva? Țăranii, puțini câți au mai rămas, stau cu fața lipită de televizor.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian