OPINII DE LA CITITORI: Jurnal de zi cu coronavirus

– Bună ziua! Citim și vizionăm prea multe lucruri care ne sperie. Uneori credem că trăim într-un scenariu de film de groază. Vă împărtășesc un fragment din jurnalul meu, însemnările din data de azi, 19.03.2020. Vă doresc sănătate și multă răbdare, până se limpezesc lucrurile –

De cum mă trezesc, deschid tele­vi­zorul și toate programele de știri în­cep cu date statistice despre coro­na­virus. Aseară, în data de 18.03.2020, s-au înre­gistrat în total 220 de cazuri de îmbolnăviri. Un alt stat din Uniunea Europeană și-a închis gra­nițele. Cursele de avioane dinspre și înspre Spa­nia s-au sistat pentru o perioadă de timp. S-au luat măsuri drastice penru evitarea transmiterii coronavirusului. Și-au închis porțile fabricile de auto­turisme, s-au închis cafenelele, restauran­tele, hotelurile… Închid televizorul pentru că nu mai suport. Dau un ochi peste titlurile din ziarul pe care-l citesc în fiecare dimineață și văd: „Apogeul crizei de coronavirus vine de Paști”; „Persoanele cu grupa de sânge A(II) (cum am eu) sunt mai vulnerabile la covid-19!”.

Dar chiar dacă toate veștile sunt sumbre, eu trebuie să ies din casă. Am nevoie să fac unele cumpărături, să mă duc măcar până la magazinul de pâine. Mă înarmez cu șervețele, ca atunci când deschid ușa de la bloc să n-o ating. Nu prea am unde să le arunc după ce le folosesc. Le mototolesc în mână și le duc cu mine până gă­sesc un coș de gunoi. Le arunc înăuntru și nu bag de seamă că se apropie de mine un grup de adolescenți gălăgioși, veseli, debordând de energie. După ce s-au închis școlile, tinerii aceș­tia explodează ca niște bombe, iau cu asalt tro­tuarele și parcul din apropiere. Unul se preface că e bolnav și-i tușeșete unei femei în față. Altul de lângă el spune prefăcându-se îngrijorat: „Nu mai tuși, mă, că știi că ai coronavirus”. Râd de se prăpădesc. Femeia agresată țipă la ei: „Der­bedeilor, am să anunț poliția”.

Mă strecor pe lângă oameni. Încep să merg pe carosabil ca să nu fiu prea aproape de ceilalți tre­cători, și parcă e un făcut, toți tușesc. Mă cla­xonează un șofer nervos, deschide geamul și îmi trântește o înjurătură: „De ce dracu’ nu mergi pe trotuar?”. Mă lipesc de o mașină parcată și ea tot pe carosabil și aștept să treacă mașina pe care am obstrucționat-o, din care mamiferul cu barbă și ochi holbați îmi aruncă o privire răutăcioasă. Nu spun nimic, dar conștientizez greșeala pe care am făcut-o, însă mai important pentru mine este să nu fiu prea aproape de cei cu care împart strada. Mă duc la magazin, aștept la ușă până îmi vine rândul să intru. Mai am trei persoane în fața mea, sunt totuși norocoasă că sunt doar trei și nu mai multe. Stăm depărtați unul de celălalt, cam la un metru distanță. Iese cel care fusese în fața mea, aștept să facă măcar doi pași după ce părăsește cadrul ușii, intru fără să ating niciun obiect și mă postez în fața tej­ghelei. Văd că vân­zătoarea e prea aproa­pe de mine și fac un pas înapoi. Aveam în buzunar pregătiți banii, dar la naiba, am o hârtie de cincizeci de lei și va trebui ca vânzătoarea să-mi dea restul. Banii nu sunt niciodată curați, și chiar dacă nu ar exista coronavirus, tot ar fi un milion de microbi pe suprafața lor. Din locul în care mă aflu, întind mâna la maximum ca să-i dau vân­zătoarei hârtia de cincizeci de lei. Văd că ea se protejează cu o mască chirurgicală și mănuși de unică folosință, transparente. Cu mănușile aces­tea ia pâinea de pe raft, mi-o pune într-o pungă mică (despre care s-a spus la un moment dat că nu se vor mai folosi, pentru că sunt dăunătoare pentru mediu). Iau punga cu pâinea întinzând mâna cu precauție și aștept să-mi dea restul. Rămân stupefiată când văd că vânzătoarea umblă prin teancurile de cupiuri ca să-mi dea mie restul cu aceleași mănuși cu ca­re-mi pusese pâinea în pungă. Iau res­tul din mâna ei și mă cutremur de frică, de acum ținând în mână un ghe­motoc de materie îmbibată cu o po­ten­țială amenințare la viața mea. După ce părăsesc magazinul, stau puțin pe trotuar și o spionez pe vân­zătoare, o urmăresc dacă-și schimbă mă­nușile când îl servește pe urmă­torul cumpărător. Nici vorbă! Folo­sește aceleași mănuși pentru a lua pâi­nea de pe raft, acelea cu care umblase prin bancnotele din sertar. Mă gân­desc: „De fapt, vânzătoarea se proteja doar pe ea și nu pe noi, cumpărătorii”.

Par­că nu-mi vine să mai cumpăr ni­mic. Trec pe lângă piață, sunt zarza­vaturi fragede, urzici, ștevie, ouă de casă aduse de la țară. Nu mă pot hazarda să mă mai apropii de oameni și să mai pun mâna pe bani. Mai bine rabd de foame, să mor de foame, decât să mor de coronavirus. Mă îndrept spre casă, scot din buzunar cheile și cartela de la interfon. Împing ușa cu piciorul fără să o ating și intru în blocul de reședință. Simt un miros puternic de clor. Vecina de la unu a dat pe casa scărilor cu dezin­fectant. Ce bine! Respir cu încredere aerul care mă pișcă de nări. De la un etaj superior coboară cineva scările, parcă și vor­bește, poate, la telefo­nul mobil. Bag viteză să ajung mai repede, nu vreau să mă întâlnesc cu vreun locatar care va trece prea aproape de mine. Și dacă are chef să vorbim și să ne împroșcăm cu vi­ruși? Am ajuns. Pătrund în apartament, deschizând ușa cu cotul și trântind-o cu putere ca să sară yala și să se închidă singură. Am auzit că virusul tră­iește câteva zile pe suprafețele de metal. Rămân în dosul ușii, dau la o parte bucățica de plastic care acoperă vizorul și mă uit cine era persoana care cobora scările. O fată de la patru, care-și duce în brațe cățelul la plimbare și vorbește cu el. Probabil îi face instructajul în legătură cu măsurile luate de guvern, contra infectării cu co­ronavirus. Inutil, n-am auzit că se infectează și câi­nii, doar oamenii. Arunc pâinea pe masă și alerg la baie. Mă spăl pe mâini mai multe se­cunde decât ne-au spus specialiștii în ale spăla­tului la televizor. Mă frec printre degete, de mă apucă usturimile. Până acum nu mă spălam ni­cio­dată printre degete. Mi-am făcut rost de săpun de casă, are în componență multă sodă caustică și omoară orice formă microscopică de viață. Banii îi iau din buzunar cu o mănușă și îi spăl și pe ei cu săpun de casă, după care îi pun la uscat, în balcon. Nu vreau să mă gândesc ce față lividă aveam când m-am privit în oglindă! Nu mă mai recunosc. Simt că deja m-a cuprins paranoia. Păcat că nu am putut să fac un filmuleț cu tot ce mi s-a întâmplat în dimineața aceasta, ca să-l vizionez într-o perioadă viitoare, când se va termina nebunia. Sunt panicată. Ca să-mi revin, va trebui să conștientizez că totul s-a trans­for­mat într-o exagerare enormă și să devin propriul meu psiholog. Să mă autosugestionez că auto­ritățile țin evenimentele sub control și printr-un comportament preventiv, al nostru, al tuturor, vom scăpa nu doar de coronavirus, ci și de această stare de maximă paranoia.

EUGENIA NIȚU, Călărași