Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Marile prezicătoare ale antichității și misterele lor: Casandra și sibilele

Paris și Elena din Troia, izgonind-o pe Cassandra

– Timpul le-a transformat în personaje de cărți cu povești, dar bizara lor existență reală și unele preziceri, cum ar fi nașterea lui Hristos, țes în jurul lor mistere de nedezlegat, până în ziua de azi –

Povestea Casandrei

Cine este familiarizat cu tumultuoasa poveste a Războiului Troian, știe, cu siguranță, despre destinul tragic al Casandrei, tânăra fiică a regelui Priam al Troiei, o cetate puternică și bogată, lo­calizată de istoricii moderni pe actualul teritoriu al Turciei. Răpitor de frumoasă, Ca­sandra i-a aprins inima unuia dintre cei mai importanți zei ai panteonului grec, Apollo, zeul luminii și al ar­te­lor. Apollo s-a în­drăgostit atât de tare de prințesa tro­­iană, încât i-a făcut darul de a citi în viitor. Mare i-a fost însă mânia atunci când a rea­lizat că prințesa nu e sub nicio formă dispusă să-i ofere iubire în schimbul da­rului primit. Un dar care, odată dat, nu mai putea fi luat înapoi. Dar zeul a găsit o altă soluție de a se răzbuna. El a rostit un blestem, menit să pună la îndoială pro­fețiile Casandrei, să nu fie niciodată crezute de oameni, deși se adevereau cu precizie. O precizie înspăi­mântătoare, prin dramatismul avertis­men­telor. Așa cum s-a întâmplat și cu dezastrul Tro­iei, pe care Casandra l-a prezis în zadar. Spre disperarea ei, toți o credeau mai degrabă nebună și nimeni nu stătea să îi dea ascultare. Nici când a prezis că Paris avea să aducă ruina Troiei, nici când s-a opus aducerii în cetate a renumitului „cal troian”, în al cărui pântec de lemn se as­cundeau soldații greci, care aveau să incendieze ce­tatea și să ducă o parte din prizonieri în scla­vie. Însăși Casandra avea, de altfel, să ajungă roa­ba și concubina regelui Agamemnon din Mi­cene și să fie ucisă, împreună cu acesta, de către soția tră­dată. Un alt fapt pe care l-a anticipat zadarnic…

Între mit și istorie

Povești, veți spune, așa cum au spus o gră­madă dintre primii cercetători ai problemei. Nimeni nu a crezut o boabă din povestea Răz­boiului Troian, până când un încăpățânat om de afaceri german, îndrăgostit de arheologie, pe nume Heinrich Schliemann, a reușit să identifice urmele Troiei. El a luat-o apoi și pe urmele lui Agamemnon, descoperind în Micene un mor­mânt impresionant, care i-a fost atribuit regelui din Iliada lui Homer. În ceea ce privește mor­mântul Casandrei, el este disputat de două localități: Amykles și Micene. Schliemann a fost convins că la Micene este mormântul ei, întrucât a descoperit aici, pe lângă rămășițele unei femei, și pe cele a doi copii, or, legenda spune că pro­fetesa troiană a avut cu Agamemnon doi băieți.

Desigur, nici unul dintre detaliile țesute în decursul mileniilor în jurul tragicei vieți a Ca­sandrei nu este sigur. Poate că nu era o brunetă buclată, cu ochi căprui, așa cum a fost descrisă în unele dintre numeroasele surse antice care o amintesc. Poate că nici măcar nu o chema cu adevărat Casandra. La drept vorbind, nici măcar nu știm dacă ea a existat cu adevărat ca personaj istoric. Dar știm, în schimb, că au existat Troia și Micene și că, în vremuri îndepărtate, existau și profetese mis­terioase, numite generic „sibile”. Și nu este deloc exclus ca prin­țe­sa Casandra să fi fost chiar una dintre ele, intrată în le­gendă din cauza unui destin neo­bișnut. Ori poa­te chiar prima asemenea sibilă. Sau, dim­po­trivă, ca personajul intrat în is­torie să fie de fapt repre­zen­tarea literară a mai mul­tor pro­fetese antice din perioada res­pectivă, reunite în memoria co­lectivă sub un sin­gur chip, frumos și tragic deo­potrivă.

Misterul sibilelor

Aceia care încearcă în zilele noas­tre să afle mai multe des­pre sibile întâmpină obstacol după obstacol. Informațiile sunt puține, nesigure, încâlcite și, nu de puține ori, de-a dreptul contradictorii.

Acest fapt nu trebuie să ne mire. Sibilele au fost încă de la bun început înconjurate de o puternică aură de mister. Lucru firesc, în condițiile în care apa­riția lor e pusă în general în legătură cu așa-numitele misterii (culte inițiatice).

Potrivit istoricului Walter Burkert, originea sibilelor se pierde în negura timpului, ele fiind urmaşe ale femeilor-şaman din perioada matriar­hală a Neoliticului. Pe vremea aceea, oamenii erau încredinţaţi că Marea Zeiţă Mamă veghea cu înţelepciune asupra tuturor. O astfel de figură divină a fost zeița frigiană a Pământului, a peșterilor și a vegetației, numită Cybele, al cărei destin istoric pare adesea legat în mod straniu și strâns de cel al sibilelor. Un alt exemplu de acest tip este zeița greacă Geea.

Cea dintâi dintre sibile

Potrivit Enciclopediei Britanice, în secolele 5 și 4 î.H., se vorbea încă de o anume Sibila, un personaj unic, localizat din câte se pare în Asia Mică. Nu este desigur exclus ca în spatele său să se fi aflat o figură reală. Putem lăsa imaginația să ne zboare și să ne întrebăm dacă nu cumva această Sibilă originară să fi fost însăși Casandra din vremea Războiului Troian, plasat, de cei care cred în existența sa, undeva între 1300 î.Hr. și 1200 î.Hr. Alții sunt de părere că cea dintâi sibilă ar fi fost o altă femeie, din Asia Mică, renumită pentru darul de a citi în viitor și care ar fi purtat chiar numele de Sibila. Această femeie provenea din regiunea muntelui Ida (aflat în apropierea Troiei). Ea ar fi proroocit între altele și mărețul viitor al familiei lui Eneas, străbunul înteme­ie­torului Romei. De altfel, n-a trecut mul­tă vreme până ce tradiția profețitului a ajuns și în Italia. Aici avea să trăiască, de altfel, și cea mai renumită dintre toa­te prezicătoarele antichității, enigmatica sibilă din Cumae.

Multiplicarea sibilelor

De la sfârșitul secolului 4 î.H și până în antichitatea târzie, au apărut sibile nu doar în Asia Mică, ci și în Levant și în Grecia.

În mod tradițional, aceste femei, considerate adevărate „porţi” de le­gă­tură între lumea zeilor şi cea a mu­ritorilor, dar și între lumea morților și cea a oamenilor vii, erau asociate unor locuri cărora li se atribuia o puter­nică încărcătură sacră. Unele dintre ele erau mai greu accesibile, așa cum se întâm­pla în cazul unor peșteri sau vârfuri de stânci, locuri strâns legate de divinitățile pământului, precum Cybele sau Geea. Alte sibile își transmiteau însă profețiile din temple sau centre oraculare fai­moa­se. Cu timpul, denumirea de sibilă a ajuns să nu mai desemneze o persoană anu­me, devenind mai degrabă un ter­men generic, pentru un anume tip de prezică­toa­re, ale cărei viziuni, for­mulate într-un stil am­biguu și transmise în tim­pul unei stări de transă, erau de inspirație divină.

Câte sibile au existat în perioada greco-roma­nă nu știe nimeni cu exac­titate. Cele mai cu­noscute sunt în număr de zece, numele lor fiind le­gat de locul în care trăiau (Persica, Libica, Eritreana, Helespontica, Fri­giana etc). Pe de altă parte, se putea întâmpla și ca o sibilă să se mute dintr-o regiune în alta, fiind cunoscută în fiecare dintre aceste locuri sub un nume diferit. Despre longeviva sibilă eritreană, cea care ar fi prezis, la rândul ei, căderea Troiei, dar și Apocalipsa, se spune, de exemplu, că ar fi fost numită între altele Amalteea, Athenais și Daphne.

Sibila din Cumae a trăit 1000 de ani?

O grotă a sibilelor poate fi văzută și astăzi de turiști pe actualul teritoriu al Italiei, la Cumae (lângă Napoli). Sibila de aici a jucat un rol crucial în miturile Romei antice. Se spune că ea a fost cea care l-a însoțit pe Eneas, îndemnându-l inițiatic în lumea subpământeană, atunci când eroul troian a sosit în Italia. Și tot ea i-a prezis vii­torul.

Potrivit Eneidei lui Virgiliu, sibila din Cumae ar fi obișnuit să profețească „psalmodiind des­tinele” oamenilor și scriindu-și proorocirile pe frunze de stejar.

Potrivit legendei, pe vremea ultimului rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus, sibila din Cumae i-ar fi oferit acestuia „cărțile sibiline”, în care erau adunate toate oracolele, dar și unele prescripții religioase, respectate la Roma până târziu. Trufașul rege a refuzat însă cele nouă cărți oraculare, nedorind să plătească prețul cerut. Înfuriindu-se, sibila a ars trei dintre ele, cerând pe cele rămase același preț. Refuzată din nou, a mai ars trei, până când, în cele din urmă, Tar­quinius Superbus a cedat în fața înverșunării ei și a cumpărat cele trei Oracole Sibiline rămase. Aceste cărți au fost păstrate cu mare respect în Templul lui Jupiter din Capitoliu și consultate doar în momente de criză, la indicaţiile Sena­tu­lui.

În Metamorfozele lui Ovidiu, se mai po­ves­tește că sibila din Cumae a trăit în total apro­ximativ o mie de ani. Ea ar fi obținut longevitatea atunci când Apollo i-ar fi promis să-i îndepli­neas­că o dorință în schim­bul virgi­ni­tății ei. Atunci sibila a luat un pumn de nisip și i-a cerut să trăiască la fel de mulți ani câte gră­un­țe de nisip ținea în mână. Mai târziu, când (la fel ca tro­iana Casan­dra) a refuzat, totuși, să-i ofere zeului dragostea promisă, el a permis ca trupul ei să se veș­te­jească. Cu vârs­ta, corpul ei a devenit tot mai mic, până când a ajuns să fie ținut într-un vas. Iar în cele din urmă, din faimoasa si­bilă n-a mai ră­mas decât vo­cea. Ecourile pro­fețiilor ei au răsunat însă până în Evul Mediu, când, pe baza Bucolicelor lui Vergiliu, se con­si­dera că sibila din Cumae a profețit inclusiv naș­terea lui Hristos. Așa se face că sibila din Cumae a ajuns să fie zugrăvită de celebrul pictor re­nas­centist Michelangelo în frescele Capelei Sixtine, printre profeții Vechiului Testament.

Sibilele din România

Pentru că sibilelor le-a fost atribuită pre­zi­cerea venirii lui Hristos, unii sfinţi părinți au con­siderat că ele vorbeau sub inspirație dum­nezeiască. La intrarea cultului lor în relație cu creștinismul a contribuit și apariția unei categorii noi de cărți sibiline, care fuseseră scrise sub influența iudaismului și, apoi, a creștinismului, și care propagau o doctrină morală ireproșabilă. Și iată cum sibilele au ajuns și la noi în țară, unde au apărut în scrierile cu conţinut religios sub numele de Savila, Sivila şi Savela. Cele trei pot fi admirate pe zidurile unor importante mănăstiri din Bucovina, precum Voroneţ sau Suceviţa, unde sunt zugrăvite mândre ca niște împărătese, alături de filozofii an­tici. Sibilele apar și pe zidurile exterioare ale Bisericii cu Sfinți din București, ridicată în 1728. Aici au fost pic­tate, laolaltă cu nouă filozofi greci, figurile a nu mai puțin de zece sibile, printre care s-au numărat cele din Cumal şi Persica.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian