Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CRISTIAN BAN (Regizor): „Dacă aș face un spectacol despre viitor, tot despre trecut aș ajunge să vorbesc”

Un spectacol tandru despre băieți şi mamele lor

Cristian Ban este un tânăr regizor cu o vo­ce aparte în peisajul teatral românesc. De câţiva ani, s-a decis să nu mai lu­cre­ze pe texte gata scrise de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ci să creeze textele împreună cu actorii din distribuţie, pe baza propriilor experienţe de viaţă. În urma acestor experimente au ieşit nişte spectacole tulburătoare şi pline de emoţie. Aşa este şi cel mai recent spectacol al său: „Mame”, pus în scenă la Teatrul „Fani Tardini” din Galaţi.

„Stăteam toți în picioare și spuneam tot ce ne trecea prin cap”

– Cristian, ai montat la Galați un spectacol despre mame. Cum ți-a venit această idee?

– Am fost invitat la Galați să lucrez la un spec­tacol la care să scriu scenariul împreună cu actorii, pe baza unei idei. Forma asta de a face un spectacol e tradusă la noi prin „creație colectivă”, iar eu, în ultimii ani, am lucrat aproape exclusiv așa. Cei din conducerea teatrului din Galați văzuseră unele dintre spectacolele mele și m-au chemat să lucrez și cu trupa teatrului, sub forma asta. Ideea de pornire a unui astfel de spectacol poate fi chiar orice. Pentru mine a fost important întâi să îi cunosc pe actori și apoi să decid în ce direcție ur­mea­ză să mergem. Inițial, voiam să fac un spec­tacol pe tema familiei, inspirat de basmele lui Petre Ispirescu, iar pentru rolul principal îl doream foarte mult pe domnul Gheorghe V. Gheorghe, un actor foarte carismatic care tocmai împlinise 90 de ani și mi-ar fi plăcut foarte mult să lucrez cu el. Din păcate, din cauza unor probleme de sănătate, el nu a putut să intre în pro­iect, așa că am decis să schimb ideea, decât să fac com­pro­misuri la dis­tri­buție. Și pentru că te­ma fa­miliei era, oricum, a­proa­pe de mi­ne, a venit cum­va ins­tinctiv titlul ăsta, „Ma­me”. E o temă care poate genera sute de spectacole și o temă care poate uni o echipă, mai a­les atunci când scenariul se scrie în timpul repe­ti­țiilor.

– Spectacolul tău are un concept interesant. Spune-mi cum l-ai ela­borat?

– Spre deosebire de situația în care faci un text gata scris și ar trebui să știi, ca regizor, că spec­tacolul începe așa și se termină așa, în cazul unei creații colective, po­veș­tile actorilor dictează struc­tura și atmosfera specta­co­lu­lui. Țin minte că în pri­ma zi de repetiție, deși eram în sala de lectură a tea­tru­lui, care e plină de scaune, stăteam toți în picioare și spuneam tot ce ne trece prin cap, amin­tiri, cân­tece, povești mai neplăcute, poezii, și din tot haosul ăla s-a născut de fapt spectacolul. Pentru mine a fost unul dintre cele mai senine proiecte, în primul rând pentru că actorii au fost foarte deschiși și a existat o încredere reciprocă între noi, până la final.

– Actorii povestesc despre mamele lor. Ai fost atras de anumite povești?

– Inițial, nu am cerut casting, ci doar o în­tâlnire informală cu fiecare actor în parte. După aceste întâlniri, mi-am dat seama că aș lucra cu aproape toată trupa, dar a trebuit să aleg oa­menii care mi s-au părut că pot merge cu mine până la capăt, într-un astfel de proiect. Nu toți actorii reacționează bine la ideea că nu au un sce­nariu și un rol la care să se gândească încă din pri­ma zi de repetiție. Aceste lucruri se nasc în urma unei munci de echipă, care se termină de-abia cu un minut înainte de premieră. Nu e ceva legat de talent, ci mai degrabă de structura fiecăruia. Nu am ales actorii în funcție de cine are povești mai ex­traordinare. Până la urmă, orice poveste pusă în contextul potrivit poate fi interesantă.

– Spectacolul tău e foarte tandru și senin. Te-ai gândit și la mama ta în timpul lucrului?

– Bineînțeles. Fiind o temă atât de comună tuturor, e imposibil să nu te regăsești sau să nu îți amintești ceva legat de mama ta. De exemplu, povestea tricicletei care apare în spectacol e și po­vestea mea, și sunt sigur că a multor altora. Apoi, și eu, și cei patru actori din distribuție, avem apro­ximativ aceeași vârstă, deci ne raportăm cam la fel la această temă.

– Cum era copilul Cristian Ban în relație cu mama lui?

– Am avut o relație cât se poate de normală. Am avut și eu câteva perioade de răzvrătire, mai ales în anii liceului, dar cuvântul care descrie cel mai bine relația cu părinții mei e încredere. Am simțit tot timpul că au avut încredere în mine și că am avut libertatea să aleg să fac ceea ce îmi place. De altfel, ei nici nu au știut că am dat admitere la regie, le-am spus doar la câteva zile după ce s-au afișat rezultatele că fiul lor o să înceapă facul­ta­tea de teatru.

Pe bicicletă, cu mama

Scenă din spectacolul „Mame”, montat la Teatrul „Fani Tardini” din Galați

– Unde ți-ai petrecut copilăria?

– M-am născut și am crescut în Arad. Primii ani am locuit într-un apar­tament mic, dintr-o ca­să cu mai multe apar­ta­mente și cu o curte co­mună. Am amintiri foar­te vagi din acea perioa­dă. Apoi părinții mei au făcut schimb de locuință și ne-am mutat pe a­ceeași stradă, într-o casă mai mare, care apar­ți­nuse văduvei unui pictor de la care ne-au și rămas niște tablouri. Ăla a fost locul unde am locuit până la 18 ani, când am plecat la Cluj, la facultate.

– Ce amintiri ai, legate de acea perioadă?

– Prima amintire a mea e legată de o plimbare cu bicicleta împreună cu mama. Eu eram în coșul din spate al bicicletei, și într-o mână țineam o bucată de pâine și în cealaltă mână, o bucată de salam. Apoi țin minte multe din excursiile pe care le făceam în perioada aceea. Tatăl meu era antrenor de judo, și mergeam și eu în multe din canto­na­mentele sau deplasările în care mergea el prin țară. Țin minte că în una din aceste excursii, am băut primul Pepsi din viața mea. Dar cele mai prezente amintiri din copilăria mea sunt legate de ștrandul din Arad, care era un fel de simbol al orașului, pe vremea aceea. În anii ‘90, părinții mei aveau un local acolo, deci în fiecare vară eram aproape tot tim­pul la ştrand, înconjurat de o gramadă de oa­meni şi de povești, aşa că nu mă plictiseam ni­cio­dată.

– Ca adult, ce relație ai cu mama?

– Suntem în relații foarte bune. E o relație foarte senină și normală, chiar dacă nu ne sunăm zilnic și ne vedem mai rar acum. Și în spectacol e o replică pe care o spune unul dintre actori, legat de felul în ca­re comunică cu mama lui în prezent. „Mama co­munică cu mine în fiecare zi, eu comunic cu ea o dată la două săptămâni”.

– Spectacolul tău are o puternică amprentă a trecutului. Nu te interesează viitorul?

– Dintotdeauna m-a fascinat mai mult trecutul decât viitorul. Și dacă aș face un spectacol despre vii­tor, tot despre trecut aș ajunge să vorbesc, pro­ba­bil. Dar, legat de spectacolul „Mame”, el vor­bește, chiar dacă nu explicit, foarte mult despre vii­tor, de fapt. Pentru că finalul rămâne deschis și poa­te una dintre întrebările cu care publicul iese de la spectacol e legată de viitor. Ce urmează? Ce facem cu timpul care ne-a mai rămas?

„Perioada asta ne va schimba pe toți”

– Apropo de viitor, când se va termina perioada aceasta extrem de tristă pentru noi toţi, ce vei mai lucra?

– Da, nici eu și nimeni, cred, nu ştie când și mai ales cum se va termina această perioadă atât de grea. Dar cred că e ceva ce ne va schimba pe toți într-un fel sau altul. Și eu, de exemplu, simt că ar trebui să îmi regândesc proiectele viitoare prin prisma a ceea ce se întâmplă acum cu noi toți.

– Cum te-ai înțeles cu actorii din Galați? Ca ardelean, ti-a plăcut să lucrezi în Moldova?

– Foarte multă lume m-a întrebat asta, de parcă Ardealul și Moldova sunt planete diferite, dar eu nu am simțit că am ajuns pe altă planetă. Deși nu am mai fost în Galați decât o singură dată până să încep repetițiile, m-am simțit ca în orice alt oraş din România, cu bune și rele. Dar pentru că 90% din timp l-am petrecut în teatru împreună cu actorii, când spun Galați, mă gândesc de fapt la ei, și atunci pot spune că m-am simțit foarte bine în Moldova.

– Ce ți-a plăcut și ce nu, în Galați?

– Din păcate, nu am avut timp să văd foarte mult din oraș, deși de obicei îmi place să descopăr orașele în care lucrez. Mi-au plăcut restaurantele pescărești, oamenii pe care i-am cunoscut, căldura publicului care vine la teatru și relația foarte strânsă pe care acest public o are cu teatrul orașului lor și care nu e la fel de strânsă în toate orașele. Nu mi-au plăcut clădirile vechi degradate, dar clădiri vechi degradate sunt peste tot în România.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian