MARINA VOICA: „În mod ciudat, mie nu mi-e frică!”

– V-am sunat să văd ce mai faceți, cum în­fruntați singură pandemia, dar, după tonul vocii care se aude în telefon, păreți foarte tonică și optimistă. Nu vă e frică de ce se întâmplă în jur?

– Ines, sinceră să fiu, deşi intru în categoria de populaţie aflată în cel mai mare pericol, din cauza vârstei şi a faptului că sunt cardiacă (de la 16 ani am o stenoză mitrală), deşi mă ţin permanent la cu­rent cu ceea ce se întâmplă în România şi în lume, în mod ciudat, mie nu mi-e frică. Pe parcursul vieţii mele, am trecut prin multe probleme grele, au mai existat molime din astea, dar ele erau acceptate cu oarecare calm. De ce acum lumea e atât de speriată, de unde vine panica asta generală? Răspunsul pe care l-am găsit eu este că, în trecut, informaţiile nu circulau cu atâta uşurinţă şi repeziciune dintr-un colţ al pământului în altul, aşa cum se întâmplă azi, deci ceea ce azi sperie lumea într-o asemenea mă­sură este acest raport nefast, zilnic, care ne este ofe­rit la televizor: câţi infectaţi, câţi morţi… În trecut, în cursul altor epidemii şi chiar pandemii, au murit mult mai mulţi oameni decât au murit până acum, din cauza COVID-ului 19, dar oamenii nu erau bom­bardați, ca acum, cu cifre. Suntem bombardaţi minut de minut, cu știri negre, prin toate formele de comunicare, iar asta dă impresia unui bulgăre de zăpadă care creşte, creşte, creşte şi ameninţă să ne strivească pe toţi.

– Măsurile „militare” care ni se impun vi se par suficiente?

– Din cauza acelei afecţiuni de care ți-am po­menit, eu îmi țin demult sub control sănătatea. Am permanent grijă să mă feresc să nu mă îmbol­nă­vesc, încât pentru mine, grija asta s-a transformat într-o rutină, într-o normalitate. În ceea ce priveşte spălatul pe mâini… mi se pare ceva elementar, care ţine şi de educaţie, şi de logică. Eu, de când mă ştiu, când am ajuns acasă, mi-am dat haina jos, apoi imediat merg şi mă spăl pe mâini şi abia după aceea îmi aşez cumpărăturile, mă schimb în hainele de casă şi aşa mai departe. Mi se pare ceva îngrozitor că unii par să descopere abia acum necesitatea de a se spăla pe mâini. Dumnezeule, ce-or gândi oare despre faptul de a face un duş?! Sau – uite! – eu şi înainte de pandemia asta, când intram într-o farmacie, îmi acopeream gura şi nasul, măcar cu o batistă – pentru că ştiu că acolo merg mulţi oameni bolnavi, care lasă în urmă tot felul de virusuri şi microbi. Şi înainte de pandemia asta, când venea toamna, deci sezonul răcelilor, puneam în practică un sfat pe care mi l-a dat demult fratele meu, un me­dic cardiolog extraordinar şi profesor univer­si­tar: oricând ieşi din casă, să-ţi introduci în fiecare nară, cu degetul mic, puţină vaselină, cumpărată de la farmacie, sau, la nevoie, orice fel de grăsime cu­rată, pe care o masezi uşor. Vaselina e ca un filtru, prinde virusurile, microbii, bacteriile pe care altfel i-ai inhala. Apoi, când te întorci acasă, te speli în nări, de acea vaselină, cu apă şi săpun sau cu apă şi sare. Practic, la ce făceam înainte, acum am adă­ugat o mască, pentru când merg la cum­pă­rături, şi mănuşile chirurgicale, pentru orice ieşire în afara curţii. Şi faptul că respect programul impus de autorităţi, adică ies la cumpărături între orele 11:00 şi 13:00.

– Cu tot greul, vă descurcați singură…

– Sigur că da! Am primit multe telefoane de la colegi, admiratori, cunoştinţe, prieteni, inclusiv din Canada, care mi-au spus că dacă am nevoie de ajutor, de orice fel, să le spun, iar asta m-a bucurat mult, era un semn al afecţiunii lor. Dar eu i-am refuzat pe toţi, fiindcă, atât timp cât pot să mă descurc singură, consider că n-am dreptul să expun pe nimeni unui risc în plus. Eu sunt bătrână, am 83 de ani, mai am puţin şi mor, dar ei au încă mulţi ani înaintea lor, trebuie să aibă încă mulţi ani îna­intea lor! Aşa că, deocamdată, continui să mă gos­podăresc singură: cam o dată pe lună merg la far­macie, pentru medicamentele de care am nevoie, atunci când începe să mi se termine mâncarea, mă urc în maşină şi mă duc la supermarket, cu o listă de­ja pregătită, ca să nu pierd prea mult timp printre rafturi, iar, în rest, dacă mai am nevoie de ceva, comand pe internet. Ba, une­ori, mai comand pe internet, chiar şi în lunile astea de pandemie, şi hai­ne frumoase sau câte o pe­reche de pantofi care mi-a plăcut foarte mult… Bine, să nu se creadă că sunt lucruri scumpe. Nu! Sunt lucruri cu preţuri decente, dar de bun gust. Eu nu sunt snoabă, nu umblu nea­părat după firme de renume. Dar ştii de ce fac asta? Pentru că simt aşa o bucurie când îmi soseşte pachetul cu lucrurile acelea frumoase! Momentele de bucurie sunt importante în viaţă oricând, dar cu atât mai mult în perioada asta grea. Trebuie să ştim să ne bucurăm, chiar şi de o bluziţă nouă, care îţi place cum îţi vine şi te face să te simţi frumoasă! Iar eu, când e vorba de acest fel de bucurii, sunt cu atât mai sensibilă cu cât… când eram tânără, n-aveam posibilitatea să-mi cumpăr lucruri fru­moa­se şi eram îmbrăcată foarte prost. Deci, mi-aş dori să nu mă judece nimeni pentru c-am spus că acum îmi mai cumpăr şi nişte haine sau încălţări frumoase. Cu preţuri de bun simţ, repet!

– Grădina dvs. superbă vă e şi ea sprijin în izolarea care ni s-a impus?

– Cu siguranţă! Eu sunt un estet, urăsc tot ce e urât şi-mi pierd capul când văd ceva frumos. (râde) Aşa că îmi îngrijesc grădina cu multă dragoste şi atenţie. Uite, chiar ieri am încheiat pri­menirea de primăvară: am tuns pomii, am răsădit nişte trandafiri, am făcut o cu­răţenie generală… Iar acum aştept cu nerăbdare să dea iarba, să-mi apară primele flori… În fiecare zi mă duc şi mă uit la cele două tufe de liliac pe care le am – una cu flori albe şi una cu flori mov – fiindcă, din câte văd, cred că ele vor fi cele mai harnice: vor înflori pri­mele. Sunt pline cu boboci – acuş, acuş se vor deschide! Iar când va veni vara… O! Vara, grădina mea e un rai! Şi sunt aşa de mândră de ea! Apoi tot în grădină eu pot să mă şi plimb, că e destul de mare, când va da căldura tot în curte îmi voi face exerciţiile de gimnastică pe care acum, cât e încă frig, mă chinui să le fac în casă, unde nu am loc… Casa mea e ca un mu­zeu: am adunat atât de multe lucruri frumoase, pe care n-am rezistat să nu le cumpăr, atât de multe amintiri dragi, atât de multe cadouri pe care le pre­ţuiesc, încât abia mai am loc să mă mişc! Numai pe tavan mai e spaţiu liber. (râde)

– Aşteptaţi cu nerăbdare clipa când veţi putea să vă reluaţi concertele?

– Cine ştie când va veni clipa asta, când vom scăpa de virusul acesta?! Ştii, câteodată, privesc cu tristeţe şi cu resemnare spre viitor. Fiindcă-mi dau seama că Pământul, pe bună dreptate, se răzbună, fi­ind­că noi, oamenii, îl ucidem, cu paşi repezi, cu civilizaţia noastră. El ne trimite cutremure, inundaţii, tsu­na­mi şi boli. Boli în faţa cărora sun­tem neputincioşi. Cum e şi asta… Apoi mă gândesc cu multă îngrijo­rare la ce se întâmplă cu economia, ce se întâmplă cu proprietarii de afaceri mici – atâtea dintre ele au fost distruse deja –, ce se întâmplă cu oamenii care depind de salariu ca să trăiască și care acum nu-l mai primesc sau nu-l vor mai primi, în con­diţiile în care, şi aşa mulţi dintre ei abia supra­vieţuiau de la o lună la alta… ce se va alege de ei? Cu ce-şi vor mai plăti dările casei, ratele la bancă, cu ce îşi vor mai cumpăra de mâncare? Or să moa­ră de foame! Cu-adevărat or să moară de foame foarte mulţi oameni! M-ai întrebat la începutul discuţiei dacă nu mă sperie molima asta: molima nu mă sperie, dar mă sperie posibilitatea unui de­zastru economic. Până atunci însă, să vedem că apare odată vaccinul împotriva acestui virus, căci, după părerea mea, un vaccin este ceea ce ne va salva.

– Doamnă Marina Voica, credeți că vom ieși din încercarea asta mai înțelepți?

– După ce se va termina cu coronavirusul ăsta, o să fim alţi oameni. Nu ne vom mai sări în braţe unii altora, nu ne vom mai săruta, nu ne vom mai îmbrăţişa, aşa cum făceam înainte. Probabil c-o să trebuiască să se nască o generaţie nouă ca să se mai întâmple toate astea. Frica de boală va fi intrat prea adânc în noi. Acum considerăm că suntem în si­tuaţia pasagerilor de pe un vapor care se scu­fun­dă: scapă cine poate. Or, convingerea asta îşi va pune amprenta pe noi, ca societate globală, pentru mult timp. Ceea ce însă e total greșit! De fapt, scăparea noastră stă în a ne uni unii cu alţii, în a ne ajuta unii pe alţii, în toate modurile posibile. De aceea zic: hai­deţi să fim oameni! Haideţi să suportăm cu nobleţe această încercare! Cu omenie şi nobleţe sufletească vom învinge şi coronavirusul, şi criza economică, şi frica şi vom înţelege şi cum trebuie să ne comportăm cu Pământul, ca să nu-l mai agre­săm, ci ca să-i fim parteneri de drum – un drum care să fie frumos şi bun şi pentru noi, dar şi pentru el.