Stăpâna florilor

Bunica Arsinia

Maria e din neamul Urseștilor, neam ma­re și vechi, cu ră­dăcini adânci în Coza Vran­­cei și-n Hău­liș­ca, sate apropiate. La în­ceputul lunii mai va îm­plini optzeci și cinci de ani, dar „nu-i sâmț deloc”, îmi spune râzând, „că mi-s cam iute de felul meu.” De-o vreme încoace, de când copiii i s-au așezat fiecare la casele lor, Maria stă singură. Așa am găsit-o și eu, dar numai după ce am trecut cu greu de paz­nicul curții – un câine mare și roșu, care nu s-a dat dus și legat, cu nici un chip, curios să vadă ce treabă au niște stră­ini cu stăpâna lui. Cu părul strâns în bro­boadă, Ma­ria mă privește cu oarece tea­mă, nevrând să creadă că am bătut atâta distanță, doar ca să îmi po­ves­tească despre ierburile și florile pe care le cu­noaș­te ca ni­meni alta, și care i-au dus re­nu­mele cât e Vran­cea de mare. Îmi spune, sigur că-mi spune ce știe, dar de unde să înceapă? Că ea, de când e pe lume, tot pe lân­gă flori și ier­buri a fost, cu ele a crescut și lângă ele a stat toată viața, între „straițe pline de rădăcini și mănunchiuri agățate în grindă”.

Mătușa Maria este cunoscută ca mare dofto­roaie și descântătoare. Animale și oameni s-au în­zdră­venit și „și-au venit în ori”, după ce ea le-a dat să bea din băuturile tari și amare, stoarse de pe cine știe ce tufe și rădăcini. Uneori se ajută de vorbele unor descân­tece dezlegătoare de rău, alteori scurge în apă rece cositor topit, ca să vadă temeiul bolii și apoi să dea ajutor mai puternic. Vorbele descân­te­celor i le-a lăsat mama, Cucoana Ursu o chema, ca­re era vestită în toa­te satele dimprejur, căci avea ma­re iscusință în lecui­tul cu buruieni. „L-a făcut pe-un băiat olog să meargă, numai cu băi de flori și cu uleiuri în care a pus la stătut frunze și ră­dă­cini. Mama pisa, toca și punea în ulei sunătoare și ros­­topalniță, pen­tru rafinea (boală de piele) și pen­tru dureri de ficat. Avea știință mare la lecuit, ni­meni nu-i trecea pe di­nainte. Dar parcă și mai mul­te știa bu­nica, mama măi­cu­ții, care era fru­moasă tare, după cum îi era și nu­me­le, Arsinia Brân­dușa.”

Bunica Brân­du­șa a luat-o adesea pe fată de mână, i-a arătat fiecare floa­re în parte, fiecare tufă ori iarbă ori scoarță de pe copac, i-a spus cum le cheamă și-a învățat-o să le adune numai în anu­mite ceasuri din zi, să le-ntindă pe sfori la uscat și să le aline cu vor­be meș­teșugite. Să-și ceară iertare la ele, că le scoate din locul lor și le aduce în bătătură, de­parte de țarina în care Dum­nezeu le-a lăsat să crească în voia lor.

„Câte am putut, am prins așa, de la ele, de la ma­ma și de la bunica mai ales, ca de la doi das­căli buni. Mai cu seamă bunica mă lua de mână și mă ducea cu ea pe dea­luri, ne așezam în iarbă și ea înce­pea să-mi poves­tească. Prindea cu grijă câte o floare și-mi spunea cum îi zice și la ce-i bună. Cu ea am văzut eu mai întâi rotă­reaua, jaleșul, tulichina și sul­fina și floarea lui tatu sau tătăneasa, cum i se mai spu­ne. Tot ea mi-a arătat captalanul și drăgaica, la care-i mai zice pe la noi și spuma-laptelui, apoi coada-ca­lului și patlagina. Și când se sătura să mi le tot ara­­te și să-mi tot spună despre ele, atunci înce­pea poves­tea cu Floarea florilor, la care mă gândesc și acu­ma, de multe ori. De Floarea asta nu știe oricine, dar cine-o află, cine-o culege, apoi ăla e om!”

Rugăciunea uitată

Maria lui Sava stă în cerdac, câinele roșu e la pi­cioarele ei, strâns ca un co­vrig, cu botul as­cuns în coa­da stufoasă. „Și cum e floa­rea asta?” – întreb, „Ce cu­loa­re are? De ce e așa de im­por­tantă?” Dar Maria se face că nu-mi au­de în­trebarea și-mi po­ves­tește despre alte flori:

„Cu gălbenele, cu pă­pădie și aniperi, cu coa­da-calului și culișor, cu afinar și pedicuță, dar mai ales cu … nu știu cum îi mai zice, am uitat, dar o știu dac-o văd în iarbă, cu aia, de descântam de răsfug ne­gru, de răsfug roșu, de răsfug al­bas­tru, și cu alte buruieni. Fă­ceam fierturi ori le plă­mădeam în rachiu, ori în vin. Puneam brus­ture, de se umfla un picior ori mâna, făceam fiertură de frunze de mesteacăn, dacă era durere de oa­se, făceam sirop cu ceapă și miere, dacă era durere de gât. Toată ziua eram pe dealuri, n-aveam hodină, mă du­ceam de dimi­neață și mă în­torceam numai seara. Știam că flo­rile mele vor face bine și asta mă aju­ta să mi se pară drumul mai ușor. Și-mi și plăcea să mă duc prin pădure și pe dea­luri. Eram ca acasă acolo. Cu­le­geam cu sacu’, ve­neam încărcată și numa’ un singur lucru am greșit. Ru­găciunile pen­tru flori. Nu mai știu de n-o vrut bu­nica să mi le zică pe toate sau le-am uitat, că eram prea micuță. Asta a fost mare pă­cat. Că floa­rea are, și ea, via­ță, și când o rupi, se cade să-i ceri iertare lui Dum­ne­zeu. Da’ am plătit pentru asta. Am plătit tare greu.”

Mătușa Maria tace o vre­me. Își încrețește frun­tea, își strânge o­chii, și apoi, fe­rin­du-se să se uite la mi­ne, în­ce­pe să vor­bească mai mult pen­tru ea, ca și cum ar fi sin­gură în cer­dac.

„Floarea florilor e cea mai puternică floa­re din câte sunt, vin­de­că de toate bolile și-ți ia de pe u­meri ori­ce necaz. Dacă bei apă în care a stat floa­rea asta, de ești bă­trân, întinerești, de ești tânăr, te faci și mai mân­­dru decât ești. «Cum îi floarea?», o între­bam și eu pe bunica, și ea-mi spu­nea uneori că e albă, alteori că are flori mici, roșii, sau al­bastre, că ar crește prin locuri cu soare, ori că nu-i place decât umbra de brad. Niciodată nu știam dacă ceea ce-mi spu­nea era drept, ori nu­mai așa, în șagă, ca să treacă vremea. De sute de ori mi-a spus despre Floare și de fiecare dată mai adăuga câte ceva la po­veste, așa încât acuma, dacă mă întrebi care e floarea asta, nu știu să ți-o arăt. Dar tare aș vrea s-o văd mă­car o dată înainte să mor. Am căutat-o de multe ori așa, în ascuns, să nu mă știe cineva. Mă du­ceam câ­teo­dată de dimineață în pădure și unde vedeam câte o floare mai altfel, mă și gân­deam, oare asta o fi? Și o luam și-o băgam în sac și-o aduceam acasă. Și-apoi, când des­chi­deam seara sacul, numai ce vedeam că aco­lo erau tot flori de care știam. Nu era nici una între ele altfel. Poate mă păcălise lumina ori umbra pă­du­rii. Oricum, floarea străină nu mai era. Cum v-am spus, am avut un mare năcaz. O fată mi s-a îmbol­năvit de rac și n-am avut putere s-o lecuiesc. M-am gândit că poate Floarea aia are să mă ajute, și-atunci mi-am călcat pe inimă și am întrebat de Floarea asta, și pe Maria lui Stanciu, care era ma­re vinde­cătoare, și pe Paraschiva lui Ștefan, care cu­noaște buruienile de leac după o carte veche, moș­tenită de la mumă-sa. Nu știau. N-auzise nici una de Floarea florilor. Și-atunci m-am gândit, cu ciudă, că Buna poate m-a păcălit, ca să mă țin după ea, cât umbla după flori prin pădure. Și n-am putut să-mi vin­dec copila. Atâta lume am vin­decat, și pe ea n-am pu­tut. S-o topit așa, precum cea­ra, sub ochii mei. Mă gân­desc că poate a fost un bles­tem. Un blestem de la bu­ruienile și florile pe care le-am scurtat de viață, cu miile și cu miile, și m-o pe­dep­sit Dumnezeu.”

La ceas de seară

Maria își strân­­­ge mai bine bas­maua pe cap, își ia bas­­tonul re­zemat de perete, se ridică și-apoi co­boară încet trep­­tele, una câ­te una. Când pășește pe iar­bă, ajunge lângă ea și câinele, care-a ur­­­mărit din mijlocul curții fie­care pas al stă­­­pânei, ca și cum ar fi așteptat clipa asta. Și-apoi por­nesc amân­doi să vadă minunea răsărită în grădina lor. Mulțimea aceea de bu­ruieni și de flori ca­re veniseră pes­te noap­te acolo. Toate plan­tele și ier­burile pe care le culesese Maria în via­ță, umblând cu ra­nița la spinare peste dea­luri și peste văi. Zeci și zeci de flori de toate culorile și mires­mele, care ve­ni­seră, spre îm­­pă­­ciu­­ire, la ea. Veni­seră acum, spre sfârșitul vie­ții, să-i aline bă­­trâ­ne­țile și să-i fie aproa­pe, în ceasul cel greu. Maria mân­gâie mugurii și lăs­tarii tineri care-i ies în cale, aple­cân­du-se dea­su­pra lor. A­poi se întoarce către scaunul din cerdac, ur­mată în­dea­proa­pe de paz­nicul cel roșu și cre­dincios, fără să vadă și fără să simtă umbrele care se mișcă în ur­ma lor: rostopalnița și fumăreaua, trăis­tuța și pe­di­cuța, drăgaica, iarba-tatului, cu rădă­cina ei lungă și nea­gră, și lăp­tuga, și ocheșeaua, și tros­coțelul, și măiereaua, și la urmă de tot, sfioasă, ca și cum n-ar vrea să fie văzută, ca și cum ar ascunde o taină pe care nu toți pot s-o priceapă, la capătul șiru­lui, în urmă de tot, vine și o floare plă­pândă și sub­ți­ri­că, cu flori albe, roșii sau poate al­bas­tre… Dar gră­dina e scu­fun­dată deja în noapte, și când mânată par­că de-o pre­sim­țire, bătrâna își întoarce privirea scru­tând cu ochii mijiți întunericul, Floarea florilor a și dis­pă­rut. Așa cum s-a întâmplat totdeauna.