Fugi, frate, dacă vrei să trăiești!

– La 94 de ani, ELENA PAGU aleargă zilnic prin parc și participă la concursuri internaționale. Pentru ea, coronavirusul este o boală ca orice boală, care va trece cum a venit –

Am scris povestea vieții ei acum zece ani, iar reportajul se numea „Elena și florile de cireș” („Formula AS”, nr. 944, noiembrie 2010). Povestea a stârnit nenumărate reacții de admirație. O femeie de 84 de ani, mul­tiplă campioană la marș pentru atleți veterani, ne împărtășea miraculoasele rețete de viață care au ajutat-o să învin­gă vârsta și frica de moarte. Elena Pagu, căci așa o cheamă, a fost de atunci pentru mine omul care reușea să-mi ridice moralul ori de câte ori aveam supărări. O sunam, uneori, doar ca să-mi povestească ce mai face. Râsul și verva ei îmi erau îndeajuns ca să-mi regăsesc echilibrul. Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu ați citit povestea, ori ați citit-o și ați ui­tat-o, mă simt dator să reiau câ­teva momente din destinul acestei femei.

S-a născut în 25 iulie 1926, în localitatea Dumbrava Roșie, de lângă Piatra Neamț. La nouă ani, mergea zilnic câte 18 kilo­metri pe jos, până la școală. Și-a dorit să facă fa­cultatea de medicină, însă comuniștii n-au lă­sat-o, tatăl ei fiind socotit drept chiabur și duș­man al poporului. A absolvit la Satu Mare o școală post-liceală pentru asistente de ocrotire. Apoi, vreme de 34 de ani, a îngrijit mii de copii, a învățat tinerele mame cum să-i crească sănă­toși, a umblat mii de kilometri pe jos, între casele celor de care avea grijă.

La 57 de ani a ieșit la pensie, însă după doar câteva zile de stat acasă a căzut într-o depresie cumplită. Gândul că deja devenise un om inutil i-a răpus orice poftă de viață. Atunci, soțul ei i-a dat ideea să iasă prin parc și să alerge. Acesta a fost momentul în care viața ei a luat-o de la în­ceput. Alerga zi de zi, kilometri întregi, cu o plăcere și determinare uluitoare. S-a înscris într-un mic club de atleți veterani, a început să facă an­tre­namente serioase și, după doi ani, în 1985, a participat la prima ei competiție, în Cehos­lo­vacia. Au urmat apoi alte concursuri, în R.D.G., Polonia, Iugoslavia, care i-au adus primele me­dalii. Dar adevăratele ei performanțe au venit abia după 1989, când a putut să meargă și în ță­rile din occident. În 1996, la 70 de ani, după o cursă memorabilă la Campionatul Mondial de la Bruges, Belgia, Elena Pagu a câștigat prima ei medalie de aur, devenind campioană mondială la proba de 20 de kilometri marș. Din acel moment, au început să curgă marile trofee. De trei ori campioană europeană, două titluri continentale, de șase ori campioană mondială. Toate astea pâ­nă atunci, în 2010, când am cunoscut-o eu. Abia împlinise 84 de ani și avea putere să miște munții din loc. Tensiunea ei nu sărea niciodată de 12 cu 7, nu lua niciun medicament, n-o durea nimic. Îi plăcea să citească, să asculte muzică clasică, să scrie tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, să învețe pe de rost poezii și versete întregi din Noul Testament. Avea o bucurie debordantă și-un râs binefăcător, iubea să ajute oamenii și po­vestea numai lucruri luminoase. Așa cum am spus, am continuat un timp să o caut la telefon, doar ca să o întreb ce mai face. De fiecare dată o găseam ne­schimbată. Cu același ton vesel îmi povestea mereu despre alte și alte trofee sau proiecte, despre ce mai citea, despre ce locuri a mai vizitat. Apoi, timpul a trecut și n-am mai vorbit. Nu mai știam nimic despre ea, deși îmi trecuse de câteva ori prin cap să o mai sun. Și iată că gândul ăsta mi-a încolțit din nou chiar zilele trecute, când toată omenirea începea să pășească într-un coșmar greu de închipuit, pandemia de coronavirus, și când toți românii erau pedepsiți să stea închiși în casele lor. A fost așa, ca o liniște stranie și-un mo­ment de răgaz, în care mi-am adus brusc amin­te de tot felul de oameni care mi-au rămas în memoria mea afectivă și pe care, în mod total nedrept, i-am uitat. Cu emoție și parcă puțină teamă, am decis, așadar, să pun mâna pe telefon și să-i formez numărul. A sunat o dată, a doua oară, și încă o dată, parcă tot mai lung și strident. Apoi s-a auzit un clic ușor și am răsuflat ușurat. Era aceeași voce veselă și plină de viață pe care-o știam.

În fiecare zi învingătoare

Elena Pagu va împlini anul ăsta 94 de ani. Nu i-a fost niciodată jenă să-și spună vârsta, pentru ea numărul anilor nu e decât o cifră conven­țio­nală. Telefonul meu i-a stârnit o adevărată explo­zie de bucurie, nu cred că am simțit vreodată la cineva o ase­me­nea fervoare sinceră și spontană. De câteva zile, de când s-a dat ordonanța de urgență și trebuie să stea în casă, n-a mai schimbat cu nimeni o vorbă. Ba nu, își amin­tește, totuși, că vorbește zilnic cu Lucas, motanul ei drag, care-i alină singurătatea. O întreb ce mai face și ea îmi răspunde senin că viața ei curge la fel ca înainte. „Dra­gă Cătălin, de când am vor­bit ultima oară, să știi că am fost în Spania, Danemarca, Polonia, Co­reea de Sud și Australia. Am făcut două re­corduri mondiale, unul în 2017, la 3000 de metri marș, și unul chiar anul trecut, în Coreea de Sud, la 5000 de metri. Am mai luat trei medalii de aur și alte câteva de argint. Și să știi, dacă trece nebunia asta cu pandemia, o să merg și anul ăsta la un campionat european. O ascult și nu-mi vine să cred. După zece ani, același entuziasm și optimism. „Nici la chip nu prea m-am schim­bat”, îmi spune râzând. „Ei, poate așa, un rid, două. Dar tu știi vorba mea, că sufletul nu face niciodată riduri”. Aflu apoi că tocmai lucrează la o carte, pe care chiar așa a numit-o: „Inima nu face riduri”. E vorba despre povestea vieții ei, pe care speră să o publice spre sfârșitul anului. „Am multe proiecte în cap. Doar mă știi că eu fără asemenea proiecte sau perspective la orizont, n-aș mai putea să trăiesc. Din păcate acum, cu pandemia și cu restricțiile astea, tre­buie să fac și eu o pauză. Dar trecem noi și peste asta și o luăm de la capăt”. O întreb cum se simte și cum percepe ea zilele astea grele prin care trece aproape toată omenirea. Aud cum of­tează și își schimbă puțin tonul. „Eu, personal, nu pot să spun că sunt foarte afectată de re­stric­țiile astea. De când mi-a murit soțul, sunt obiș­nuită cu singurătatea. Mai greu e pentru cei care nu știu să trăiască singuri. Și, din păcate, oa­menii nu mai știu să trăiască singuri. Ba chiar fug de singurătate, adică de ei înșiși. Tinerii stau numai pe internet, bătrânii dorm cu televizorul deschis, le e frică parcă să stea numai cu ei, cu gândurile și trăirile lor. Iar asta nu e bine deloc, pentru că sunt foarte vulnerabili, mai ales în vremuri ca astea. Eu, ce să spun, îmi văd mai departe de antrenamente. Am un aparat perfor­mant de gimnastică, cu care îmi pun la lucru toți mușchii corpului. Apoi îmi completez frumos o declarație pe propria răspundere și ies în fiecare zi în parcul de lângă bloc, unde alerg trei kilo­metri, adică vreo 30 de minute. Nu m-a oprit ni­cio­dată poliția, mă cunoaște toată lumea și mă lasă în pace. În rest, citesc mult, fac cuvinte în­crucișate, ascult muzică, gătesc, merg la piață, și tot așa în fiecare zi. Singura mea tristețe e că nu mai vine nimeni la mine. Și strada, când văd strada atât de pustie… Dar mă rog, mă rog mult, zi de zi, și sper ca Dumnezeu să mă audă și tot coșmarul ăsta să se sfârșească mai repede. Acum, de exemplu, stăteam pe fotoliu și citeam. Nu mai citesc cărți așa grele, poate pentru că nu mai stau așa bine cu memoria. Citesc mai mult așa, ca și cum aș mirosi un parfum. Acum citesc o carte care se numește «Din Liverpool în Car­pați» scrisă de o jurnalistă britanică din zilele noastre care, după mai multe drame care i-au chinuit viața, s-a hotărât să lase totul acolo, în Anglia, și să se mute într-un sat din România. E o poveste reală, care chiar mă ajută să trec mai ușor peste zilele astea mai pustii. Cât despre povestea asta cu pandemia, eu cred cu cea mai ma­re convingere că e vorba de păcatele oame­ni­lor. Nu Dumnezeu e responsabil pentru așa ceva, nu, Dumnezeu nu poate să ne pedepsească așa. Omul cu mâna lui a făcut-o. Iar tele­viziu­nile, îmi pare rău că trebuie să spun, sunt jalnice. Cum e posibil să creezi atâta panică? Cum e posibil să spui că îți iubești telespectatorii pe care în schimb îi chinui cu tonul ăla cinic, nu­mă­rând zilnic morții, anunțând parcă apo­ca­lip­sa? Uite, de-aia nu deschid eu niciodată tele­vi­zorul. Nici nu vreau să mă gândesc cum arată ști­rile de-acum. Până la urmă, despre ce e vor­ba? E o epidemie de gripă mai agresivă și mai contagioasă. Totul e să ne ferim, să respec­tăm reguli elementare de igienă și să avem un stil de via­ță sănătos. Nu-i mare lucru, întotdeauna tre­buie să respecți regulile astea, nu doar acum. Eu am trăit experiența unei epidemii de poliomielită la Satu Mare, când eram soră de ocrotire. Vai de mine, ce drame am văzut eu atunci! Câți copii pa­ralizați și mame distruse! Ce se întâmplă acum e aproape nimic, și nu pot să pricep de ce atâta isterie, când tot timpul au fost oameni care au murit de gripă. De ce nu s-a isterizat presa noas­tră atunci când s-a desființat Institutul Cantacuzino? Sau când s-au închis atâtea fabrici de medicamente din țară? Astea au fost ade­văratele crime pentru care plătim noi astăzi. Of! Hai că m-am aprins oleacă și nu-i frumos. Mai bine povestește-mi despre tine. Ce faci? Ce-ți fac copiii? Ce proiecte mai ai?”.

După ce i-am povestit despre mine, am în­trebat-o cum se descurcă cu sănătatea. A început să râdă, spunându-mi că se simte atât de bine, că uneori parcă îi vine să zboare. „Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine. În continuare stau departe de medicamente. Mănânc câte puțin dar curat, de trei ori pe zi, alimente neprelucrate, doar mâncare gătită de mine și, uneori, mai beau și o jumătate de păhărel de horincă sută la sută naturală sau, după masă, jumătate de pahar de vin bun. Nu, nu mă doare nimic, mă simt ca la 40 de ani. Și cred că asta e ceva genetic. Mama a trăit o sută de ani, și până în ultimele zile își căra singură gălețile cu apă de la fântână. Așa sunt și eu, simt că pot mișca munții din loc. Vara ies la alergare dimineața la șase, în parcul IOR, iar o dată la două zile, fac antrenament cu o doamnă profesoară de atletism, care s-a oferit să mă antreneze fără să-mi ia niciun ban. Am vrut să o plătesc, dar mi-a zis că pentru ea e o onoa­re să lucreze cu o persoană ca mine. E foarte drăguță și foarte pricepută. În plus, acum câțiva ani am cunoscut un domn care s-a oferit să fie managerul meu. Are aproape 70 de ani, dar și el se ține foarte bine și mă ajută cu toată par­tea administrativă. Se ocupă de înscrieri la competiții, îmi face rezervări, îmi ține conturile bancare, mă însoțește și mă reprezintă peste tot. Fără el nu m-aș fi putut descurca. Din păcate, de când cu «arestul» ăsta la domiciliu, nu m-am mai întâlnit nici cu el și nici cu antrenoarea. Con­tinui să alerg singură, fac asta măcar o dată la două zile. Așa cum știi, pentru mine, alergatul e un mod de viață, fără el nu pot să trăiesc”.

Vorbim de aproape o oră și are aceeași fer­voare în glas. Promite ca imediat după restricțiile astea, când vom putea din nou să ieșim din case, să mă invite la ea și să-mi pregătească o plăcintă cu brânză, cum numai ea știe să facă. „Să știi că am făcut și-acum prăjituri, și cum n-a mai venit nimeni pe la mine, le-am împărțit prin vecini. Mă­car atâta bucurie să mai fac și eu în zilele astea. Uite, chiar zilele astea, am ieșit la ma­gazin și am văzut un om bătrân care abia își nu­măra bănuții, ca să-și cumpere o conservă de peș­te. Așa de tare m-a impresionat, că l-am rugat să mă aștepte în fața magazinului, să-i aduc ceva de acasă. M-am dus să mai iau niște bănuți și i-am pus în palmă două milioane. Nu pot să-ți descriu cum s-a luminat la chip. Pentru unii oa­meni, fericirea poate să fie în lucruri care pentru noi par mărunte. Iar eu parcă respir cel mai curat aer când pot să ajut. Trăiesc o stare de bine din toată făptura mea. Așa ar trebui să fie toată lumea, să se bucure de viață și să-și iubească semenii. În ultima vreme, m-au tot invitat diverse firme din astea cor­poratiste să țin dis­cursuri așa zis mo­ti­vaționale. Am fost de câteva ori, oa­menii mă ascultau, voiau să-și facă po­ze cu mi­ne, dar am realizat că e ceva artificial și găunos în toate acțiunile as­tea. Nu sunt din lumea mea, asta-i clar. Prefer să merg pe stradă și să le zâmbesc oame­ni­lor, cred că lucrul ăsta e mult mai au­ten­tic. Îmi aduc aminte când am fost acum trei ani în Coreea de Sud, era un copilaș în avion, ca­re urla tot timpul. Nu știu ce avea, dar nici ma­mă-sa, nici stewardesele, nimeni nu reușea să-l po­tolească. Atunci m-am dus eu la el și, stu­poa­re, într-o clipă s-a liniștit. Nu știu cum și de ce, probabil că e ceva care vine din experiența pe care o am după atâția ani de lucru cu copiii. Dar eu pot să spun că mă port perfect natural, iar orice copil simte asta. Probabil că lucrul ăsta e valabil și la adulți. La fel mă port cu toată lumea, nu pot să zâmbesc cuiva și în spatele zâmbetului meu să ascund cine știe ce gânduri urâte. Și cred că lui Dumnezeu așa îi place să fii”.

Epilog

Mă pregătesc să închei con­vor­birea, gândind că poate a obo­sit de când tot vorbim. „Nici vor­bă”, îmi zice. „Abia acum sunt în formă. Cum e atunci când alergi. La început e mai greu, până îți găsești ritmul și nu-ți mai vine să te oprești”. O întreb cum își pe­trece ea o zi din toată perioada asta de stat în casă. Îmi spune că nu e ceva diferit față de celelalte zile, că face aceleași lucruri, mai puțin întâlnirea cu oamenii. „Uite ce urât sună: distanțare socială. Parcă e din discursurile alea cu corporatiști. O limbă parcă din plastic, nu de lemn. Păi cum să spui așa ceva, cum să impui așa ceva unor ființe sută la sută sociale? Urât, foarte urât. Așa ajungem la vorba aia pe care au zis-o sfinții părinți, că sfârșitul lumii vine atunci când dispar cărările dintre case. Adică atunci când oamenii nu mai comunică între ei. Cam asta ni se cere acum. Eu sunt de acord, poate că trebuie să ne protejăm. Dar spune-o, domnule, altfel, folosește cuvinte mai frumoase și un ton mai blând, că nu suntem roboți”.

Elena Pagu se culcă în fiecare seară la 9. Își face rugăciunea, citește câteva pagini de carte și adoarme ușor, fără neliniști sau gân­duri amare. Se tre­zește cam pe la do­uă noaptea, bea niș­te apă, apoi se pune din nou în pat și citește. Întotdeauna motanul Lucas vine lângă ea, „la iu­bit”, cum îi place să spună. Apoi a­doar­me iar și se tre­zește la 7. Mănâncă o gustare mică, hră­nește pisica, după care se așează în fo­toliu și face cuvinte încrucișate. Pe la 10, ur­mează gimnastica. Zi de zi, aceleași exerciții, la un aparat performant, care îi antrenează toți muș­chii. Dacă e nevoie, iese la magazin, apoi se apu­că de gătit. Face supe ușoare, mâncăruri sănă­toase cu legume și carne fără grăsime, iar dacă are chef, pune la copt și de-o plăcintă. Înainte de masă, completează declarația pe propria răspun­de­re și iese la alergat. Apoi face un duș și se așea­ză la masă. Mănâncă încet, ca într-un ritual, bucu­rându-se și mulțumindu-i parcă lui Dumnezeu pentru fiecare dumicătură. După masă, urmează negreșit ora de muzică. Se așază pe fotoliu și pune un CD, de obicei Beethoven, Mozart, Vi­val­di, Chopin. Rămâne acolo, în fotoliu, și as­cultă nemișcată până la ultimul acord. Nu doar­me, nu citește, doar stă și ascultă. „Ascult mu­zica într-o absolută nemișcare”, ține să-mi pre­ci­zeze. „E un dar de la Dumnezeu pe care tre­buie să-l primești cu toate fibrele sufletului”.

Îmi iau rămas bun și îi promit că o să-i fac cât de curând o vizită. „Te aștept”, îmi zice. „Doar să-mi spui din timp, ca să pun de-o plăcintă. Hai, că trecem noi și peste nebunia asta de pandemie și să vezi atunci ce explozie de bucurie va fi să te vezi cu oamenii dragi. Să-i strângi la piept și să te bucuri că sunt la fel de vii ca și tine. Că­tălin, o să se șteargă chiar toate cărările dintre noi!”.