Convorbiri cu ușa închisă – LUIZA ZAN: „Partea psihologică e cea mai crudă”

“Dacă s-ar interzice pentru totdeauna cântatul, viața mea ar lua sfârșit”

– Luiza, de obicei interviuruile noastre mar­chea­­ză un eveniment muzical, dar iată că trăim vremuri în care evenimentele sunt puse în cui. Cum te descurci tu, artist independent, în această perioadă?

– Culmea este că pot să vă invit la două eveni­men­te. Sper că, în acest weekend, cei care iubesc tea­trul nu vor rata singurele reprezentaţii online ale spectacolului Năpasta, regizat de Radu Afrim, unde am şi eu un rolişor. Vor fi pe site-ul TNB. Este, pur şi simplu, unul dintre cele mai frumoase şi mai com­plexe acte artistice la care am participat vreo­dată. Un alt eveniment al meu, personal, este lansa­rea, cu ocazia zilei mondiale a jazz-ului, pe 30 apri­lie, a unui videoclip realizat în izolare, cu Jazzpar Trio. Fiecare a înregistrat la el acasă, apoi am făcut un mon­taj, cu cele patru izolări. Puteţi vedea clipul pe YouTube, pe paginile noastre de Facebook: “What a Little Moonlight Can Do to You” e piesa, într-o variantă inedită. Revenind la întrebare, da, artiştii independenţi sunt cu adevărat puşi într-o mare dificultate. Eu mă descurc, pentru că am un soţ care munceşte şi care ne asigură traiul. Alţii nu au noro­cul acesta, iar condiţiile pe care le-au pus guvernan­ţii pentru a primi un ajutor sunt foarte greu de îm­plinit. Bunăoară, una dintre condiţii a fost să fi avut activitate în lunile ianuarie şi februa­rie, deşi se ştie prea bine că sunt exact lunile în care nu se cântă ni­căieri. Ajutorul e impozitat, din el plăteşti dările, iar atunci când tragi linie, impresia pe care o ai este că Statul se împrumută de la noi, nu noi de la el.

– Iar dificultăţile financiare sunt doar parte a încercărilor prezentului…

– Absolut. Partea psihologică e de fapt cea mai crudă. Eu nu mai am scenă. Sufăr ca un câine. Lu­crurilor acestora care se fac online azi, acestor con­certe eu le înţeleg scopul, sunt ok, poate le voi face şi eu, dar nu sunt de mine. Optzeci la sută din expe­rien­ţa unui concert live se pierde. Aplauzele, reac­ţiile, zâmbetul, strâmbatul din nas, aprobarea, dez­apro­barea, toate acestea sunt viaţa unui concert, sufletul lui. Eu nu pot accepta că nu voi mai cânta pe scenă. Dacă s-ar interzice pentru totdeauna cântatul pe scenă, viaţa mea ar lua sfârşit, îţi spun sincer şi asumat acest lucru. Eu nu am fost adusă pe acest pământ pentru altceva, am ştiut asta de la patru ani, fără să-mi spună nimeni. Asta e menirea mea de om. În plus, eu sunt artist de live, de improvizaţie, de experienţă reală, pal­pa­bilă, de aceea nu-mi place deloc controlul aces­ta total al actului artistic, pe care online-ul ţi-l oferă. Eu nu vreau să fiu în control, ci vreau libertate de descoperire. Primul lucru când se va da liber la mişcare: ne vom aduna cu toţi colegii de scenă în curtea unuia şi vom trage o cân­tare pentru familiile noastre, să ne răcorim bine.

“Pandemia ne-a distanțat mai mult decât a făcut internetul”

– Luiza, simţi că există un pericol de a ne obişnui în aceas­tă “distanţare socială”?

– “Distanţare socială” este un pleonasm pentru mine. Cum să te obişnuieşti să trăieşti la distanţă de ceilalți?! De fapt, asta înseam­nă a te obişnui să fii singur, iar eu nu ştiu câţi dintre noi sunt pregătiţi pentru asta. Eu, una, nu sunt o com­panie plăcută pentru mine însămi. Sunt o per­soa­nă extrem de auto­critică, sunt răutăcioasă cu mine. Mă admonestez des dacă mă uit în oglindă, dacă mă urc pe cântar, dacă gust din ce-am gătit. A mă obişnui singură ar fi un experiment mult prea dur pentru mine. Pe de altă parte, eu sunt norocoasă: am copii, am un soţ bun, tandru, trăiesc într-un mediu potrivit. Ce se în­tâmplă cu cei care locuiesc într-o gar­sonieră, cu fe­mei­le care au un soţ mai puţin… potrivit? Şi să spu­nem că totul merge strună în familie, dar izo­larea tot te afectează, pentru că trebuie să re­nunţi la multe lucruri care te definesc ca om, ca indi­vid, nu ca membru al unei familii. Chiar şi lucrurile banale fac parte din această defi­nire: ieşitul cu fetele la un pahar de vin, ieşitul cu băie­ţii la un fotbal, mersul la cumpărături… Să fim se­rioşi, a cumpăra online nu se compară cu fiorul ace­la de a vedea o grămadă de chestii în magazi­ne. Am fi ipocriţi să nu recunoaştem că, din când în când, cumpărăturile sunt de-a dreptul terapeutice.

– Crezi că ne vom întoarce vreodată la ce-a fost?

– Îmi doresc foarte mult, dar sunt conştientă că lumea nu va mai fi niciodată la fel, iar ieşirea din această perioadă va fi una la o realitate adaptată. Pandemia asta ne-a distanţat mai mult decât a fă­cut-o Internetul, ceea ce nu-mi imaginam vreodată. Eu puneam răul cel mai rău pe seama reţelelor de socializare şi a telefoanelor, iar acum, ele sunt singu­rele care ne-au mai rămas ca să comunicăm. Eu nu găsesc nimic bun în perioada asta. Aaah, ba da: am realizat cât de mult urăsc să stau la bloc, şi ştiu sigur că nu mă voi mai întoarce ni­ciodată să locuiesc într-un apar­ta­ment! Ne mutăm defi­nitiv la casa construită la ţară, iar asta este marea fericire a mea şi a familiei mele.

“Mutatul la țară înseamnă să redevii om”

– Iată, poate, o soluţie: să ne întoarceam la satele pe care ani şi ani le-am părăsit fără să privim înapoi…

– Mutatul la sat nu trebuie să vină din disperare. Trebuie să-ţi placă, să fii gata să mun­ceşti. Trebui să fii conştient că vrei să renunţi la viaţa de oraş şi comoditatea ei. Nu e pentru toată lumea. Eu nu zic că nu e o soluţie, dar cred că această criză nu trebuie să ne schimbe la 180 de grade faţă de ce eram. Noi trebuie să cernem ceea ce e de acceptat pentru fiecare dintre noi. Trebuie să rămânem perso­nalităţi! Mă deranjează foarte mult, azi, că legile nu se dau pentru noi, ca oameni, ci pentru noi, ca cifre. De la “Colectiv” în­coace am devenit cifre. Eu nu vreau să fiu cifră, vreau să fiu om. Iar pentru mine, mutatul la ţară înseamnă a redeveni o fiinţă umană, cu un rol pe pământ, cu ceva de făcut de dimineaţă până seara. La bloc, simt că trece mult timp pe lângă mine de­geaba. La ţară, când mă uit în curte şi mai descopăr o plantă nouă, mi se pare un eveniment demn de notat în jurnal. Când îţi dai seama că păsă­relele aduc lângă copacul tău seminţe de morcov, şi că acum se preconizează o cultură frumuşică pentru care nu ai niciun merit, iată un capitol întreg pentru jurnal. Sau bufniţa din pod, care te anunţă noaptea că are pui. S-a creat în jurul nostru un mic ecosistem, care ne-a îngăduit să ne integrăm, iar fericirea pe care ne-o aduce e nemăsurată. Totuși, mie nu mi-e dor de ni­mic altceva, în afară de muzică.

Foto: ORSOLYA BALINT