Convorbiri cu ușa închisă
– Istvan Teglas este unul dintre cei mai importanți actori ai generației tinere. Joacă foarte mult, atât în spațiul independent, cât și pe scena Teatrului Național din București –
– Istvan, cum îți petreci carantina?
– Fac aceleași lucruri pe care le face toată lumea. Încerc să mă trezesc devreme, ca să nu am senzația c-a trecut ziua fără să fi făcut nimic. Marea parte a timpului îl petrec în bucătărie: gătesc, mănânc, spăl vase nonstop. Pentru că am avut și-o cădere nervoasă din cauza asta, am mărit viteza de-a spăla vasele, și mi-am rărit mesele. Mănânc cel mult de două ori pe zi, nu neapărat mâncare caldă. În plus, evit să mă uit prea des în oglindă, pentru că îmi observ umflăturile, ridurile, care probabil nu vor mai dispărea niciodată. Indiferent că stăm închiși în casă, viața înaintează.
– Ce vei face în prima zi în care se vor relaxa măsurile?
– Nu mă gândesc înainte cu mult timp ce voi face. Îmi doresc ca autoritățile să aibă un plan foarte clar legat de cum se va produce acest lucru, și amenzile pe măsură. E greu să iei o hotărâre, când autoritățile își schimbă deciziile de la o zi la alta.
– Ce e bine și ce e rău în statul acasă?
– E bine că pot citi cât vreau, în sfârșit. Ce e rău e că poți să ajungi total dezorientat de faptul că stai doar în casă. În momentul în care omul se simte îngrădit, i se accentuează anxietățile. Pe mine m-a vizitat de câteva ori tristețea, pe care-o cunosc din adolescență. Și o alunecare către depresie.Totuși, acum le-am examinat mai conștiincios și am observat o îmbunătățire față de anii trecuți.
– Se știe când veți reîncepe să jucați?
– În acest moment, nu e clar nimic în legătură cu asta. La un moment dat, se vorbea despre ideea de-a juca în lunile de vară, dar nu prea mai e plauzibilă. Soluții ar fi existat. Teatrul Național are un Amfiteatru în aer liber. Cu anumite restricții și o bună organizare, se puteau face adaptări. După ultimele vești din partea autorităților, se pare că până în toamnă, adunările mai mari de o sută de persoane vor fi interzise. Sunt total de acord cu ele.
– Înainte de izolarea impusă de pandemie, în viața ta s-a petrecut un lucru important: ai jucat în filmul cel mai nou al lui Cristi Puiu. Cum a fost?
– Știam dinainte că va fi o experiență unică și m-am pregătit pentru ea. Filmările au durat două luni, departe de București, în satul Mălâncrav, lângă Sighișoara. Am depus un efort supraomenesc să ajung acolo. Am stresat oameni și am plâns prin holurile teatrelor în care joc, ca să mă lase să plec, am amânat spectacole, toate astea, în condițiile în care în afară de dialogurile din film, nu exista un scenariu bine stabilit. Majoritatea situațiilor se inventau pe loc, deci, era aproape imposibil să lipsesc. Toți au fost de partea mea până la urmă, i-am convins și m-au ajutat. Am simțit acea experiență de parcă aș fi dat cel puțin cinci ani din viața mea. După o astfel de pregătire, n-avea cum să se întâmple totul altfel decât perfect. Dar a fost extrem de greu. Încă n-am apucat să văd filmul, dar nici nu contează cum e, după experiența trăită la filmări, îl voi primi ca pe un cadou. M-am depășit și m-am autodepășit de nenumărate ori în timpul filmărilor. Oboseala fizică și psihică te împing până la limite. Devii insuportabil și ajungi să judeci pe toată lumea. Ba chiar să urăști. Dar nu vreau să mă felicit acum, ci doar să-mi reamintesc că genul ăsta de experiențe rare sunt importante, pentru că mă definesc ca om, ca artist.
– Ai mai ajuns pe acasă, în Secuime?
– Odată cu pandemia care-a venit peste noi, n-am apucat să ajung nici acasă.
– Crezi că lumea se va întoarce la viața dinainte de pandemie sau nu va mai fi niciodată la fel?
– Lumea nu va mai fi la fel. Nu știu dacă pentru totdeauna, dar cel puțin pentru o vreme. Oricare ar fi viitorul, sper să fim suficient de inspirați pentru el.
