Români de linia întâi

Viața văzută de-aproape

Pandemia Covid-19, originară într-o pro­­vincie a Chinei (sau poate într-un la­borator?), s-a răspândit și s-a instalat în aproape 200 de țări, provocând până în prezent zeci de mii de decese. Pe lângă suferința fizică și morală, această nouă calamitate le-a răpit oa­me­nilor libertatea de mișcare. Fapt de negândit cu numai trei luni în urmă, iată-ne acum închiși între patru pereți, pe de o parte fiindcă așa au decis autoritățile, prin instituirea stării de urgență, pe de altă parte fiindcă, pur și simplu, ne este teamă să ne contagiem, spe­cialiștii avertizându-ne că noul coronavirus se răspândește uluitor de repede și nu ocolește pe nimeni, oricât de sus s-ar afla în ierarhia puterii politice. Dovadă că s-au îm­bolnăvit și prinți, și prim-miniștri sau directori de agenții mondiale. Spațiul public a rămas aproa­pe gol. Pe internet circulă imagini ale ma­rilor me­tro­pole ale lumii deșertificate. Bule­var­dele largi, până mai ieri pline cu furnicarul de mașini, arată ca pistele unui aeroport pe care nu ate­rizează niciun avion. Bisericile și-au închis ușile, fapt fără precedent, fiindcă tocmai în vremuri de restriște erau un refugiu pentru cre­dincioși. Școlile s-au închis, lecțiile fiind predate acum la televizor sau pe internet. Restaurantele și cafenelele din orașele unde năvăleau sute de mii, chiar milioane de turiști, și-au tras obloa­nele. Până și celebra „Cafe de Flore” din Paris, unde obiș­nuiau altă­dată să meargă scri­itori și ar­tiști, e cu lacătul pus. Cu­vântul de ordine, re­petat în toate lim­bile pământului, este „Stai aca­să!”. Numai că omenirea nu se poate închi­de în casă cu totul. Există profesii care trebuie să ră­mână active, pentru ca noi să trăim. Me­dicii sunt în linia întâi. Nu departe de ei sunt toți cei implicați în agricultură și în hrana de toa­te zilele, de la fer­mierii care trebuie să iasă pe câmp, și până la femeile care stau la casele de marcat ale marilor magazine.

Premiul din coșul cu legume

Toate cele trei ordonanțe militare emise de autoritățile românești de la instituirea stării de ur­gență au permis agri­cul­torilor să își pă­ră­seas­că locu­ința pentru a-și lu­cra pământul și a-și îngriji ani­ma­lel­e.

Pe malul Someșului Mic, în ju­dețul Cluj, o mână de legu­mi­cultori aprovizionează zilele aces­tea marile ma­ga­zine din nor­dul Transilvaniei cu ri­dichi, salată verde, ceapă ver­de, ver­dețuri și roșii. Fer­mie­rii s-au reunit acum câțiva ani într-o coo­­perativă agricolă (pe stil nou, de bunăvoie, nu ca altădată, cu forța!) și au devenit atât de cu­noscuți, în­cât au fost premiați de Am­basada Sta­telor Unite la București. De vân­zarea le­gu­melor se ocupă Anca Marcu, o ardeleancă ini­moasă, care nu se dă bătută nici în aceste vre­muri ciudate, când lumea e atacată de un inamic invizibil, care poate lovi de ori­unde. „Ducem le­gu­mele cu un camion pe plat­forma unui ma­re magazin. Le colec­tăm și de la micii pro­ducători, care nu sunt membri în coo­perativa noastră. În acest moment, eu pot foarte ușor să vând legumele fermierilor noștri din coo­pe­rativă, dar mă zbat pentru acei cola­boratori, producători locali, care dacă nu ar aduce marfa la noi, ar trebui să o arunce. Mi-ar fi rușine față de ei să închid activitatea, deși o pauză de 2-3 săptămâni nu ar afecta direct mem­brii coo­pe­rativei. Du­pă ce trece ne­cazul, să reve­nim pe pis­tă și să cerem aju­toare de stat, că ne-a fost greu și a tre­buit să închi­dem o pe­rioa­­dă. Ar fi co­rect? Nu vom func­ționa în fața amenințării pan­demiei decât u­niți, făcându-ne fiecare treaba. Unii pe cana­pea, alții în prima linie. Nu va fi u­șor pentru ni­meni, dar e mu­sai. E o lecție a vre­murilor pe care le trăim! Să mergem la culcare cu con­știința curată… De asta avem nevoie și de să­nătate, bi­neînțeles”, scrie Anca Marcu într-un comentariu pe pagina sa facebook. De ce e im­portantă mun­ca ei? Fiindcă asigură niște venituri unor familii care nu ar avea puterea să vândă direct hipermar­ket-urilor. Eco­nomistul șef al FAO atrăgea recent atenția, într-un inter­viu, că micii producători agri­coli sunt foarte vulnerabili în timpul unei crize majore, cum e pandemia Covid-19, fiindcă depind de vânzările sezoniere. Micile câștiguri îi ajută să supra­vie­țuiască.

Scrumbia de Dunăre

Mai în aval de Galați, dincolo de zona por­tua­ră, în fiecare zi ies cu băr­cile pe apă pes­carii din cadrul unei or­ga­nizații pes­­­că­rești numite „Lot­ca”. Sunt pes­te 160 de băr­bați din satele din apro­piere, unii din­tre ei pescari vechi, cu multă ex­pe­riență. Peștele pe care-l scot din apele flu­viului, dar și din râul Prut îl vând șefului aso­­cia­ției, care deține un ma­gazin într-o piață ali­men­tară din oraș. Veniturile lor depind în mare mă­­sură de vânzările de la micul magazin de peș­te. Jan Mirică nu a închis ma­gazinul. Îl aprovi­zio­nează con­tinuu, astfel ca pescarii lui să poată primi niște bani. „Nu e deloc ușor acum. Noi vin­deam peștele unor res­taurante care acum sunt în­chi­se. Dădeam câte 200 de porții de novac oda­tă, pentru eve­ni­men­tele lor, botezuri, nunți, în­mormântări. Aceste co­menzi au dispărut. Am înțeles că un res­tau­rant cu pro­fil pes­căresc încearcă să vândă la do­­miciliu. Ar fi bine. Deo­camdată, ținem ma­gazinul din piață deschis și vindem clien­ților, care sunt tot mai puțini. Poate ne vom adapta și noi și vom vinde la ușa la clientului. Sperăm însă că va fi bine”, spune Jan Mirică. Comisia Europeană a avertizat recent că pescarii și familiile lor sunt categorii pro­fesionale foarte vul­nerabile economic, fiindcă nu mai au cui livra marfă, după ce restaurantele s-au închis, în aproape toate țările continentului. Uniunea Europeană are la dispoziție un fond pentru pescuit și afaceri maritime, din care le sunt alo­cate statelor membre diferite sume de bani. Mai departe, e datoria acestor state să ajute acest sector afectat din plin cu pandemia Covid-19.

Oile lui Dorel

Pe dealurile Clujului, în satul Sânpaul, paște o turmă de câteva sute de oi. Oile pasc sub privirea scrutătoare a lui Dorel Bora, oier de 46 de ani. „Eu m-am dus la oi la vârsta de 8 ani. Du­pă ce am crescut, mi-am făcut turma mea. Din cauza răutății și invidiei unora, am fost nevoit să plec din sat, apoi m-au chemat înapoi, că nu avea cine să aibă grijă de oile lor. Oa­menii au îmbătrânit însă și acum au oi tot mai puține. Eu și fratele meu ținem 900 de oi. Stâna noastră e la 3 km de sat, pe o pășune închiriată de la com­posesorat. Suntem oameni ambițioși și hotărâți, deși munca la oi e foarte grea. Mi s-a întâmplat, uneori, ca în drum spre casă, să trec prin fața cârciumii, mort de oboseală, și «beneficiarii de ajutor social», stând pe terasă la o bere, să râdă de mine, că muncesc!”. Din două în două zile, o mașină frigorifică vine și ridică sute de litri de lapte de oaie de la stâna din Sânpaul, și-l trans­portă la o fabrică din co­mu­na Copalnic-Mănăștur (ju­de­țul Mara­mu­reș), şi brânze­turi, care de acolo ajung pe raf­tu­rile maga­zinelor. Dar ca să poa­tă să aibă grijă de animale, el trebuie să iasă din casă, iar în pe­rioada aceasta, nu vremea rea și lupii sunt inamicii lui cei mai de temut, ci acest coro­na­vi­rus, care ține lumea pe loc.

Brânză și lapte proaspăt

Tot în județul Cluj, la o fermă de pe Valea Chintă­ului, o tânără femeie ia în primire laptele vacilor și pre­­pară brânzeturi tra­­dițio­nale, care a­jung apoi în trei ma­gazine din piețele Clu­jului. Pe lângă brânzeturi, ajung zil­nic și 150 de litri de lapte proaspăt și să­nătos. Orășenii abia așteaptă transportul, ca să cumpere aceste bunătăți.

Ana Ionuț e din familie de crescători de ani­male și și-a cu­nos­cut soțul la piață. „Pe soțul meu, Ioan, l-am cunos­cut când vindeam la ta­ra­bă brânza obți­nută în gos­po­dăria pă­rinților mei. Ai lui erau tot crescători de ani­male și vin­dea ca mine, în piață. De când ne-am căsă­torit, de 20 de ani, muncim împreună, în ferma noastră. Nu ne-am ocupat cu altceva. Avem patru copii, băiatul cel mare a împlinit 21 de ani, o fată are 20 de ani, cea­laltă 14 ani, iar băiatul cel mic are un an și ju­mătate. Cei mari sunt și ei im­pli­cați în agri­cul­tu­ră, calcă pe ur­me­le noastre. «Cre­ierul» în­tre­gii a­fa­ceri este soțul meu, el gândește și planifică totul, noi suntem ajutoarele lui. Avem deocamdată clienți, chiar dacă unii și-au mai fă­cut stocuri de telemea matu­rată și de brânză de burduf. Nu știu ce va fi mai departe. Ne punem nădejdea în Dum­nezeu”, și-a exprimat Ana îngrijorarea cu pri­vire la evo­luția pandemiei de Covid-19. Dar fe­meia muncește zilnic în fermă și zilnic pre­gă­tește brân­za și laptele pentru ma­ga­zinele din Cluj-Napoca.

Polițistul specializat în ridichi

Valentin Bratu e polițist local, pe lângă pri­măria comunei Balta Doamnei, din județul Pra­hova. După ins­ti­tuirea stării de ur­gen­ță, polițiș­tii locali au fost trecuți sub co­manda Ministe­rului de Interne și au primit noi dispoziții. Va­lentin lucrează a­cum în tură de noap­te. Dimi­neața, când ajunge acasă, își schim­bă uniforma, îm­bracă haine de lucru și in­tră direct în solar, unde a cultivat salată și ridichi. Omul e harnic, altfel ar fi lăsat baltă legu­mi­cultura și ar fi încercat să trăiască din salariul de polițist local, care nu este unul chiar mic, după măririle din anii trecuți. S-ar fi dus și el, ca mulți colegi care au lucrat peste noapte, să tragă un somn. Valentin e însă om de acțiune. Familia lui e renumită în sat pen­tru culti­varea legumelor. Anul ăsta, din cauza pandemiei, Valen­tin s-a tre­zit că nu mai are cui vinde legăturile de ridichi și ceapă, din cauză că negustorul care-i lua marfa și o vindea mai depar­te marilor magazine a cerut cantități mici, a oferit un preț mic, apoi nu s-a mai arătat la față. „Anul trecut vindeam în perioada asta 800-1000 de legături de ridichi. Venea un comerciant care le vindea mai departe în hipermarket-uri. În pri­măvara asta, a venit o singură dată și mi-a luat 200 de le­gături. A zis că nu mai mer­ge!”. Ce să facă Valen­tin? Cui să vândă legumele? Să le a­run­ce? Ei bine, praho­vea­nul a apelat la internet. A postat anunțuri peste tot, a fost chiar primul legumicultor din țară care a postat un anunț de vânzare pe site-ul Mi­nis­te­rului Agriculturii, care a des­chis o platformă special pen­tru micii pro­ducători. Au în­ceput să curgă telefoanele. „Am ajuns la Băicoi, la Plo­peni. Unii vor două sa­late, alții trei legături de ri­dichi, dacă se adună să încasez de la toți măcar 100 de lei peste chel­tu­ielile cu motorina, mă duc”, spune Valentin. Datorită muncii lui și disponibilității de a ieși cu mașina din localitate, locuitorii care stau în curte, respectând deciziile autorităților, pot cum­păra legume proaspete, ofe­rite peste poartă.

Fetele de la casa de marcat

Până acum, erau doar „fetele de la casa de marcat”. Uneori, clienți mai nervoși le apos­trofau din cauză că se mișcă prea încet și coada nu înaintează sau din cauză că nu sunt atente și bat același produs de două ori. Acum, aceste femei sunt și ele în prima linie a frontului îm­po­triva Covid-19, fiindcă prin munca lor asigură buna funcționare a lan­țului alimentar. Ca mă­suri de protejare a lor, pa­tronii au instalat ecra­ne transparente între ele și clienți, dar riscul con­ta­minării rămâne. Multe dintre casierițe vin de de­parte, de la zeci de ki­lometri distanță, din sa­tele Bărăganului. Se tre­zesc cu noaptea în cap, iau un microbuz și vin la magazin. Au acasă copii, părinți în vârstă, unele, soți fără serviciu. Când se întorc în satele lor, încep să trebăluiască prin gospodărie. Une­ori, la magazin, le apucă oboseala sau cad pe gânduri și le surprinzi câteva clipe cu pri­vi­rea pierdută în gol. Și datorită lor, un mare ma­gazin este funcțional.

Noi stăm, pe cât putem, în case, în încer­ca­rea de a nu ne îmbolnăvi și de a evita răs­pân­direa acestei nenorociri care a lovit cumplit tot pă­mân­tul. Ne-am organizat ca să lucrăm de acasă, folo­sin­du-ne de internet și de rețelele de socializare, în absența cărora am fi fost acum mai singuri și mai dezolați. Alții însă nu pot să lucreze de acasă. Printre ei se numără fermierii, șoferii de camioa­ne, angajații din fabricile de procesare și din ma­rile magazine alimentare. Ei țin încă funcționale lanțurile alimentare, datorită cărora nu flă­mân­zim în casele în care stăm izo­lați. Să sperăm că aceste lanțuri nu se vor rupe, iar cei care produc hrana cea de toate zilele vor rămâne sănătoși.

Florile speranței

Autoritățile de la Bruxelles au decis să spri­jine sectorul agro-alimentar, cu până la 100.000 de mii de euro pentru fiecare fermă, iar ca­mioa­nele încărcate cu hrană pot circula pe așa-numitele „Coridoare verzi”, care tranzi­tea­ză teritoriul statelor care și-au închis gra­nițele. Șofe­rii acestor ca­mioa­ne sunt și ei expuși ris­cului de a se îmbolnăvi, dar cei mai mulți dintre ei se urcă la volan și par­­curg mii de ki­lo­metri, între un depo­zit ali­me­n­tar și altul. U­nul dintre ei este Adrian Sta­­varache. Originar din comuna praho­vea­nă Ble­joi, lucrează mai mult în Danemarca. L-am între­bat pe facebook dacă se mai pune la drum și mi-a răspuns că abia venise dintr-o cursă: „Am transportat flori din Ams­ter­dam în Norvegia, la Oslo, iar din Oslo am adus pește”. Flori ale speranței, mă gândesc, fiindcă altfel, pe internet, am văzut munți de flori din Olan­da arun­­cate de cultivatori din cauza scă­de­rii dra­matice a vânzărilor. Iată însă că un șofer de TIR român a transportat chiar flori olandeze, până în Norvegia.