Evocare de sfânt: Părintele SOFIAN BOGHIU

– Interviu cu părintele protosinghel TEOFAN POPESCU, de la Catedrala Mitropolitană din Iași –

Era mereu învelit în lumină. O lumină care iradia din pletele albe ca neaua, din gla­sul blând și, mai ales, din adân­cul făpturii sale. Zâmbea mereu. Tot așa: un zâmbet tivit cu o lumină veșnic nestinsă.

A fost pictor de vocație, a zugrăvit biserici în țară și în străinătate, un artist al penelului de care se va vorbi și peste o sută de ani. Dar poporul nu l-a reținut așa. Pentru miile de oameni care se în­ghesuiau la rând, ceasuri în șir, până dincolo de mie­zul nopții, așteptând spovedania, părintele So­fian Boghiu a fost, pur și simpu, Duhovnicul. Poate că tocmai de aceea a și fost supranumit Apostolul Bu­cu­reștilor. Pentru că oamenii erau atrași la credință prin dân­sul ca de un mag­net duhovni­cesc: smerit, prea bun, prea blând față de lu­mea în care a propo­vă­duit – lu­mea comunis­mu­lui sălbatic și a tranziției ce­nușii. Părintele So­fian întrupa tot ceea ce poporul și-ar fi dorit de la biserică și slujitorii ei – un ideal de sfin­țenie. Și totuși, s-a scris așa de puțin despre el în acești optspre­zece ani de când a urcat la ce­ruri… Tocmai de aceea, am în­cercat să îi evocăm memoria, cu ajutorul unuia din­tre cei mai apropiați ucenici ai săi – părin­tele Teofan Popescu, fost pre­ședinte al ASCOR. Părintele Teofan este și coordona­torul unuia din­tre cele mai prețuite volume des­pre părintele Sofian Boghiu, ajuns, între timp, la a treia ediție – „Părintele Sofian – Sme­renia și dra­gostea, însușirile trăirii orto­doxe”. După terminarea studiilor, părintele Teofan a ales liniștea mânăstirii, intrând ca monah la Putna. În prezent, slujește la Catedrala Mitropoli­tană din Iași.

„Avea această putere duhovnicească de a transmite un duh, o lumină, un sens”

– Părinte Teofan, aş fi dorit să vă întreb, pen­tru început, cum l-aţi cunoscut pe părintele So­fian Boghiu. Aţi fost, multă vreme, preşedinte al Asociației studenților creștini din România, care a colorat într-un fel aparte, peisajul spiritual post­decembrist.

– Am început să mă spovedesc la părintele Sofian imediat după căderea regimului comunist. Ca mulţi alţi tineri din generaţia mea, căutam un sens religios al vieții, mai ales după perioada aceea, când fusese interzisă credinţa şi, prin darul lui Dumnezeu, am ajuns la părintele Sofian. Aceşti 11 ani în care m-am spovedit la sfinţia-sa au fost o expe­rienţă extraordinară. Părintele avea puterea duhovnicească de a transmite un duh, o lumină, un sens, dânsul rămânând în umbră, vorbind prin alţii. Părintele era un om foarte liber în interior, tocmai fiindcă trăia în profunzime adevă­rata cre­dință orto­doxă. Era foarte liber și trans­mitea aceas­tă bucurie a libertății în Duhul Sfânt. Mi-e foarte greu să descriu în cuvinte, dar asta am simțit. Grupul acela de tineri care eram în ASCOR Bucu­reşti am fost foarte mult influenţaţi de părin­tele Sofian, fără ca sfinţia-sa să-şi propună și fără ca noi să ne dăm seama. Abia după mulți ani, am rea­lizat cât de puternică a fost influența duhovni­ceas­că a părintelui. Oameni ca părintele Sofian sunt de fapt foarte rari, sunt niște uriași ai trăirii în Duhul Sfânt și trebuie să ne orientăm după ei, să-i căutăm, dacă vrem să ne împlinim sufletește cu adevărat.

– Și cum ați ajuns la acest volum, „Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe” – dedicat părintelui Sofian Boghiu?

– Eu am vrut să îl invit pe părintele Sofian să vină să vorbească în mijlocul tinerilor. A acceptat doar de două ori. Accepta cu mare greu­tate să vorbească în public. În cele din urmă, a fost de acord să realizez și două interviuri video cu sfinția-sa. Spre sfârșitul vieții, în ultimii ani, mă tot gân­deam ce bine ar fi să facem o carte cu dânsul. Nu știu, poate mi-a citit părintele gân­durile, dar el a fost cel care mi-a spus, fără ca să-i pro­pun eu: „Fă o carte în care să aduni cuvin­tele pe care le-am adresat tineri­lor în anii ‘90”. M-am bucurat foarte mult și a fost o ex­periență extraordinară. De fapt, frumuse­țea acestei cărți sunt tocmai dialogurile dintre tineri și părin­tele Sofian, dialoguri care sunt foarte vii. Părintele are răspun­suri, nu doar la problemele du­hov­nicești, are răspunsuri și la diverse alte probleme cu care se confruntă societa­tea contem­po­rană, însă toate spuse în duhul acesta al ortodoxiei profunde, de care avem atât de mare nevoie astăzi. Această trăire în duhul ortodoxiei ne-a ținut pe noi, pe români, de-a lungul istoriei.

– Părintele Sofian a fost un exponent strălucit al intelec­tua­lității epocii interbelice. Ab­solvise două facultăți, Arte Fru­moase și Teologie, fusese membru al Rugului Aprins, un mare duhovnic și, totodată, un stră­lucit pictor. Cum v-a influențat această comple­xitate excep­țională a părintelui?

– La părintele Sofian a contat foarte mult parti­ciparea la fenomenul Rugul Aprins, care ştim că a fost activ, în principal, între 1945 şi 1948. La aceste conferinţe duhovniceşti participau şi mari inte­lec­tuali din Bucureşti, deschişi pentru problemele cre­dinţei, figuri importante ale culturii române, foarte cunoscute – Alexandru Mironescu, Vasile Voicu­lescu, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Paul Constantinescu și alții. Centrul duhovnicesc al aces­tor întâlniri era practicarea și prezentarea isto­rică a rugăciunii inimii, precum şi explicarea în sens profund duhovnicesc a Sfintei Liturghii. Deci, dânsul a avut acces, prin Rugul Aprins, la tot ce a produs mai bun, mai spiritual, cultura interbelică din România. Dar cel mai important este faptul că, prin Rugul Aprins, părintele Sofian a ajuns la pă­rin­tele Ioan Culîghin. Celor care ne spovedeam la dânsul ne spunea că, până să-l întâlnească pe părin­tele Culîghin, care fugise de sovietici, din Rusia în România, el nu mai văzuse un om care să practice, într-adevăr, rugăciu­nea inimii încontinuu, zi şi noap­te, iar acest exem­plu l-a ajutat foarte mult în sporirea duhovnicească.

„Te încălzea ca soarele”

– Părintele Sofian povestea că Ioan Culîghin dormea, uneori, la el în chilie, atunci când venea la Mânăstirea Antim, şi atât de mult plângea în tim­pul nopţii, la rugăciune, încât îmbiba un pro­sop cu lacrimi.

– Și părintele Sofian a avut acest dar al la­cri­milor. Cineva povestea cum, odată, la Antim, pă­rin­tele a fost întrebat ceva despre Maica Domnu­lui, iar sfinția-sa a început să plângă, atunci când a zis că în cealaltă viață ne vom întâlni cu Născătoa­rea de Dumnezeu. Și atunci au început să plângă cu el toţi credincioşii din biserică. Cineva care a fost prezent la aceea întâmplare spunea că, în acele momente, se simțea cu o foarte mare intensitate prezența harului. Acesta era părintele Sofian. Trans­­mitea un har, un duh, o lumină. Nu ştiu, mie mi se pare extraordinară această putere a lui, mai ales că eu în continuare simt această putere, uneori, şi nu sunt singurul care mărturiseşte lucrul acesta. Eu sunt convins că astfel de oameni, ca părintele, ne-au ţinut pe noi, românii, în istorie; fie ei clerici, fie mireni, oameni care au trăit în profunzime smerenia, dragostea, rugăciunea lui Iisus, oameni poate mai puţin vizibili, dar Dumnezeu a ţinut acest neam pentru rugăciunile lor.

„Să dea Dumnezeu ca țara întreagă să fie un rug aprins de rugăciune”

– Părintele Sofian Boghiu a fost supranumit „Apostolul Bucureştilor”, recunoaștere pe care el încerca să o evite. De ce a fost numit aşa?

– În primul rând, pentru că se spovedeau foarte mulţi bucureșteni la el. Săracul părinte, stătea chiar şi până la 2-3 dimineața şi spovedea. Pentru a treia ediţie a cărții, am strâns mai multe mărturii despre dânsul. Vreau să vă citez una dintre ele, foarte scurtă, care se referă chiar la această râvnă a dân­sului, în scaunul spovedaniei: „Părintele So­fian stătea până dimineaţa la spovedit şi nu alunga pe niciunul. Ne spunea: «Eu stau aici liniştit, dar voi cum o să mai ajungeţi acasă?» Şi nu ne lăsa pe niciunul nespovedit. Tare bun era! Te încălzea ca soarele, îl simţeai că are o milă imensă faţă de toţi. Oricât de chinuit erai, prezenţa lui te liniştea ime­diat”. Iată de ce a fost numit Apostolul Bucureş­tilor! Părerea mea e că viaţa duhovnicească din Bucureştii anilor ‘90 a fost foarte mult influenţată de dânsul, fără ca să ne dăm seama îndeajuns, la vremea respectivă.

– Un alt mare preot al timpului de atunci, pă­rintele Constantin Galeriu, spunea despre pă­rin­tele Sofian că este un „înger în trup”.

– Părintele Sofian avea unele sclipiri extraor­dinare în care, într-adevăr, se vedea pecetea aceasta a trăirii autentice întru Duhul Sfânt. Să vă citez dintr-un text inedit, care apare acum pentru prima dată în această ediţie, un cuvânt pe care l-a adresat unui grup de studenţi în 1993, în care vorbeşte des­pre rugăciunea inimii. Spune aşa: „Nu lăsa să-ţi fugă mintea în toate părţile. Roagă-te cu «Doamne Iisuse» şi, încet-încet, se va face un vad, o cărare de lumină între minte şi inimă şi vei simţi această mare pace şi bucurie lăuntrică. Folosul acestei ru­gă­ciuni este cu adevărat foarte mare; se grupează în jurul fiinţei celui care se roagă tot acest cosmos care ne înconjoară, iar credinciosul priveşte în jurul lui cu bunătate, cu linişte, cu dragoste. Prac­ticaţi-o şi veţi simţi folosul ei. Să dea Dumnezeu ca ţara întreagă să fie un rug aprins de rugă­ciune”.