Plouă și, deși suntem în plină vară, neguri dușmănoase îmbrățișează Valea Jiului, transformând miezul de zi în noapte. E unul din acele momente în care parcă spațiul dispare cu totul, iar vremea te face să te simți ca la un sfârșit de lume. Sentimentul persistă, chiar și atunci când intru în bisericuța asta mică, de lemn, rătăcită parcă într-unul din cartierele de blocuri din Petroșani. Biserica Sânonilor. Singura biserică-monument istoric și una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Ținutul Momârlanilor.

Arca lui Noe, între blocuri

Ușa bisericii, ceva mai mică decât un stat de om, te silește să-ți pleci capul cu smerenie, înainte de a intra. Te faci mic, dintr-odată, și fără să-ți dai seama, trupul îți rămâne afară și doar sufletul e cel ce pășește în interiorul bisericii. Tavanul boltit și bârnele de lemn perfect orizontale, așezate una peste alta, fac ca totul să semene cu o Arcă a lui Noe, pe care, aflându-te, tu ești singurul om menit să ducă omenirea mai departe. Acesta e sentimentul. Același, în oricare dintre bisericile vechi în care am pășit vreodată. Ca și când timpul prezent nu are dreptul să intre, ca să nu tulbure timpul trecut, rămas încremenit în toate construcțiile astea care se-ncăpățânează să fie mai puternice decât orice. Poate pentru că au fost ridicate cu trudă, cu credință adevărată în Dumnezeu, cu sânge. Poate pentru c-au fost distruse și-au renăscut, iar și iar, pe-aceleași locuri, cărora nimeni nu le mai știe începutul.

Istoria bisericuței pare învăluită în mister. Inscripția de pe clopotul cel mare indică anul 1790, dar a fost ridicată pe locul uneia mult mai vechi, incendiată de turci. Pe atunci, zona, împânzită de casele momârlanilor, era menționată pe harta iosefină a Transilvaniei drept „Szilivezes Livadzeny” sau „Livaseny”. Livezeni, adică.

Pogonul de pământ pe care a fost ridicată biserica era, se pare, cel mai drept din zonă și aparținea familiei Sân, care l-au și donat pentru ridicarea bisericii. De aici și numele de Biserica Sânonilor. „Biserica asta e o dovadă că credința celor de aici s-a păstrat vie și lucrătoare, o dovadă că înaintașii noștri au iubit casa lui Dumnezeu. Iar faptul că a fost nu numai reclădită după incendierea celei vechi, ci chiar pe locul unor lăcașuri și mai vechi, dovedește că Dumnezeu iubește anumite locuri, unde ține să-și facă simțită prezența”, spune părintele Dimitriu.

După ce bisericuța de la 1733 a fost incendiată, oamenii n-au ezitat să pună mână de la mână și să ridice pe același loc biserica în care ne aflăm acum. „Părintele Teofil Ioanovici, cel care a slujit în bisericuța asta la începutul secolului 20 și care a ctitorit cealaltă biserică din Livezeni, biserica de zid în care slujim și azi, a găsit Sfântul Antimis al bisericii Sânonilor. Pe acesta s-a putut descifra semnătura și binecuvântarea arhiereului Dosoftei din Râmnicu Vâlcea, ierarh al Bisericii în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti. Pe acest Sfânt Antimis stă scris că a fost dăruit bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Lunca Jiului. Cum Alexandru Ipsilanti a domnit între anii 1740-1750 și apoi 1780-1790, e de ajutor pentru stabilirea datei, când Biserica Sânonilor a fost reclădită”.

Trei slujbe pe an

Părintele Andrei Dimitriu e foarte tânăr și-abia de are răgaz să-mi răspundă câtorva întrebări, căci doamna preoteasă e internată în spital, gata-gata să nască al treilea prunc.

– Se mai țin slujbe aici, părinte?

– Spre rușinea noastră, doar de trei ori pe an: de hram, în 8 Noiembrie, în a doua zi de Paști și în a doua zi de Rusalii. În a doua zi de Paști, chiar era o tradiție care s-a cam pierdut în ultimii ani, așa-numita „nedeie momârlănească”. Veneau oameni din tot orașul, din toată Valea Jiului și, după slujbă, se binecuvânta masa, pentru care se pregăteau bucate tradiționale, în special din carne de oaie. Era o bucurie a tuturor, se întâlneau unii cu alții și, fiind o continuare a slujbei, oamenii simțeau că e sărbătorită biserica. Acum, abia dacă se mai adună vreo 50 de oameni care iubesc acest lăcaș de cult.

– Ce ați simțit prima dată când ați slujit în bisericuța asta?

– Dincolo de bucuria că Dumnezeu a rânduit să mă întorc, ca preot, printre ai mei, eu fiind chiar din Petroșani, am simțit ce cred că simte fiecare om care ajunge aici sau într-o biserică veche: mireasma rugăciunii îna­intașilor noștri, sfințenia ce vine de departe. Am simțit că e un loc în care nu-ți permiți să ai orice fel de gânduri, un loc în care grijile se risipesc mai ușor, semn că Dum­nezeu cheamă la sfințenie pe tot omul, și aici, datorită vechimii, poate e un izvor mai bogat al acestei sfin­țenii.

În tot ceea ce trăiesc ca preot și ca om e o bucurie, un dar de la Dumnezeu. Încerc permanent să-i învăț și pe credincioși să facem cât ne stă în putință, cât ne permite viața duhovnicească, să ne așezăm în duhul locului. Fiecare loc are un duh aparte și cred că în fiecare biserică există un duh de rugăciune și de sfințenie, cu care ne putem împărtăși mult mai mult decât în camera noastră, unde dormim sau trăim. Pentru că, iertați-mă, dar pare o modă periculoasă asta, de a crede că e suficient să te rogi în odaia ta, decât să vii, măcar duminica sau la sărbători, la biserică, să te rogi în comuniune cu cei din comunitatea ta.

Sentimentul nevredniciei e centura de siguranță

– S-a întâmplat să slujiți singur în biserică, poate într-o zi întunecoasă ca asta, și să aveți sentimentul că, totuși, biserica e plină? Ați simțit un astfel de duh al locului, de care vorbeați?

– Avem diferite experiențe, sunt zile din săptămână în care slujim cu puțini oameni, altele când sunt foarte mulți, în biserica cea nouă, în care slujim acum. Mereu am aceeași atitudine și același simțământ, deși nu-mi prea permit asta, pentru că ispita celui rău este foarte mare și te poate arunca în tot felul de stări. Aici, însă, simt aceeași respirație, indiferent dacă bisericuța e plină sau goală. Ne influențează și locul, pentru că aici s-au înălțat foarte multe rugăciuni, ale preoților, ale credincioșilor, a fost multă dragoste, a lucrat harul lui Dumnezeu prin săvârșirea atâtor taine, încât, cu siguranță, simțim prezența lui Dumnezeu permanent.

Dar simțământul fiecăruia când vine la biserică ar trebui să fie cel al nevredniciei, de acolo se poate construi în mod ortodox. Pentru că, de exemplu, oferta multor culte de azi e că „le vorbește” Dumnezeu, ceea ce poate fi o înșelare. Sfinții Părinți spun că acest sentiment al nevredniciei este cel mai autentic și este centura de siguranță care nu te lasă să te izbești de ce-ți oferă cel rău. De aceea, recomand fiecăruia, și în primul rând mie, să pună în practică acest simțământ. De-aia spunem „Doamne, miluiește-mă!”, de-aia e foarte important să înțelegem rostul slujbelor.

– E greu să ne asumăm nevrednicia asta ca pe o binecuvântare?

– Este foarte ușor. Spunea părintele Rafail Noica: „Noi nu ştim ce este deznădejdea, pentru că nu am cunoscut niciodată altceva decât deznădejde. Niciodată să nu uitaţi şi să nu vă îndoiţi de dragostea lui Dumnezeu! Nu-i interzis să deznădăjduim, dar nu-i nevoie. Dumnezeu mărturiseşte că nu-i nevoie”. Noi nu știm ce trăim, pentru că nu avem termen de comparație, nu conștientizăm simțul nevredniciei, pentru că trăim simțul vredniciei: totul ni se cuvine, întotdeauna noi avem dreptate, celălalt e vinovat. Și atunci, e foarte greu să guști din simțul nevredniciei, cât timp tu te îndreptățești încontinuu. Doar Dumnezeu poate să facă o minune și, mai ales, în biserica Lui, mai ales în tainele și slujbele bisericii, ca omul să guste măcar o fărâmitură din simțul nevredniciei. De aceea avem și Psalmul 50: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

*

Biserica Sânonilor e ascunsă îndărătul unor blocuri cenușii. În curtea lăcașului, în iarba proaspăt cosită, stau aliniate niște bucăți de piatră, înalte și subțiri, ca niște umbre omenești încremenite. Vin de foarte departe, de foarte demult, pe când crucea nu-și câștigase încă sacralitatea și simbolul lui Dumnezeu era un stâlp de piatră. Iar pietrele astea tăcute ne spun atât: „Sub pasul tău, se odihnește un om”. Pășesc cu grijă, lăsând ploaia să transforme somnul acelui om – și-al tuturor celorlalți – în fire de iarbă și, poate, într-o rugăciune.