Suferințele organelor pelvine: vezica urinară și uterul

MEDICINĂ PENTRU FEMEI

– Aproape că nu există femeie care să nu fi suferit din pri­cina spasmelor, a senzațiilor de apăsare sau a unor dureri vio­lente în zona pelvisului. Cauzele sunt multiple și uneori dificil de identificat. Cel mai adesea, ele au legătură cu vezica urinară și cu uterul –

Evident, organismul femeii nu este iden­tic cu cel al bărbatului. Iar din cauza deosebirilor anatomice și hormonale, ei dezvoltă afecțiuni diferite. În jur de 50% dintre femei au de-a face, mai curând sau mai târziu, cu vreuna din cele mai frecvente probleme specifice sexului lor: fibromul uterin, durerile menstruale, incontinența urinară, cistita – și altele, mergând până la o boală mai puțin cunoscută, endome­trioza. Întrucât au un prag al durerii foarte ridicat, femeile suportă durerile și se resemnează deseori cu ele, în loc să se lase examinate de un specialist, care să descopere și eventual să înlăture cauza lor. Însă durerea care te însoțește permanent nu este un lucru normal. Cu atât mai mult cu cât există terapii care o pot eli­mina.

Incontinența nu este o fatalitate

Încă din tinerețe, femeile sunt de două ori mai afectate de incontinența urinară decât bărbații, iar incidența ei crește proporțional cu vârsta, astfel încât se regăsește la circa 40% dintre femeile trecute de 60 de ani. Forma cel mai des întâlnită este incontinența de efort (sau de stres): la orice efort fizic, dar și atunci când persoana în cauză tușește sau râde, câteva picături de urină pătează chilotul. Motivul: musculatura planșeului pelvin este mai slabă la femeie decât la bărbat. Aceasta se explică prin faptul că ea trebuie să adu­că pe lume copii. Pentru ca uterul să-și poată mări volumul în cele nouă luni de sarcină, el are dea­supra un spațiu care îi permite să se dilate, iar de­de­subt este susținut de planșeul pelvin. În timpul gravidității și după naștere, mușchii, ligamentele și țesutul conjunctiv sunt puternic solicitate. De aceea, peste 30% din­tre mame suferă – câteodată numai pe termen scurt – de incontinență. Printre ele se numără și ce­lebra actriță britanică Kate Winslet, care nu face un secret din faptul că naș­terea celor trei copii a lăsat urme în corpul ei: „Pur și simplu, asta ți se întâmplă după ce ai adus pe lume mai mulți copii. Eu pot strănuta de două ori. Dar a treia oară, o pățesc”.

Alte cauze posibile ale incontinenței de efort sunt surplusul de greutate corporală și un țesut conjunctiv mai slab, fie congenital, fie determinat de apropierea menopauzei.

O măsură de prim ajutor, menită să ofere pro­tecție în timpul activităților cotidiene, o reprezintă utilizarea absorbantelor pentru incontinență. Însă cea mai importantă este vizita la medic. Fiindcă, deși pierderile involuntare de urină în condiții de efort ar trebui să fie un fenomen tem­porar, numeroase femei suferă ani în șir – unele pentru că li se pare penibil să se destăinuie, altele deoarece cred că apariția incontinenței după naștere sau la o anumită vârstă este normală. În realitate, afecțiunea poate fi ameliorată sau chiar complet vindecată la 70-80% dintre paciente.

Înainte de a începe un tratament, trebuie clari­ficată cauza problemei. De obicei, este suficient ca medicul să pună întrebările potrivite. Rareori sunt necesare investigații, cum ar fi endoscopia vezicii. În cele mai multe situații, gimnastica me­dicală reușește să pună capăt neplăcerilor, printr-un antrenament specific al musculaturii plan­­șeului pelvin. Exercițiile pot fi învățate cu ki­netoterapeutul la un centru de fizioterapie, pentru ca apoi să fie executate acasă. În cazurile mai di­ficile, medicii recomandă electrostimularea, bio­feed­back-ul sau – ca ul­ti­mă soluție – o intervenție chirurgicală, prin care se introduce sub uretră o bandă de plastic ce are rolul de a o susține.

Eterna cistită

Urinarea frecventă, durerea și senzația de arsură în timpul mic­țiunii – aceste simpto­me indică, de cele mai multe ori, o infecție la ni­ve­lul vezicii urinare. Cam 50% dintre femei vor tre­ce prin experiența dezagrea­bilă a cistitei cel pu­țin o dată în cursul vieții lor. Din păcate, le pre­dispune la aceasta însăși struc­tura anatomică a apa­ratului lor urinar. Uretra fe­mi­nină este cu apro­ximativ trei centimetri mai scur­tă decât cea mas­cu­lină, ceea ce face ca ger­menii patogeni să pă­trundă mai ușor în vezică. În plus, la femei, uretra se află în ime­diata vecinătate a anusului, iar aceas­ta facilitează popularea vezi­cii cu bacterii prove­ni­te din intestin (ex. Es­che­richia coli), care sunt prin­cipalii factori declanșatori ai infecțiilor urinare.

Dar și hormonii pot contribui la apariția in­con­tinenței: în premenopauză intervine un deficit de estrogen, care duce la o irigație sangvină mai slabă a mucoaselor din zona genitală, astfel încât valoarea pH-ului crește în interiorul vaginului. Alcalinitatea favorizează pătrunderea și înmul­țirea agenților patogeni, oferind condiții propice pentru infecții recurente ale vezicii.

Măsuri de prevenție: un consum mare de lichide – inclusiv în faza acută a cistitei – spală te­meinic căile urinare. Statul în frig este riscant și trebuie evitat, fiindcă frigul slăbește capacitatea naturală de autoapărare a organismului, ușurând declanșarea infecției. Medicii îndeamnă femeile să-și facă toaleta intimă imediat după contactul sexual, pentru a îndepărta germenii de la orificiul de intrare în uretră. Este o modalitate simplă și eficientă de se proteja.

Și dacă totuși microbii s-au fixat în vezică și se înmulțesc? „Numeroase paciente se tem de tra­tamentele cu antibiotice. Și când consimt să-și administreze un preparat, adesea renunță la el în momentul când le-au dispărut simptomele – ceea ce nu înseamnă însă că nu mai există bacterii active. Iar cele rămase vor avea o rezistență spo­rită la acțiunea antibioticelor, continuând să prolifereze. Acesta poate fi punctul de plecare al unei infecții cronice”, avertizează specia­liștii uro­logi.

Remedii naturale de origine vegetală – pe lângă medicamentele de sinteză, ele pot fi de un real folos în cistite. De exemplu, combinațiile care includ splinuța, o plantă cunoscută încă din antichitate și intens în­trebuințată în medicina populară, Jutavit (tablete cu extract de merișoare și splinuță, de la „Juva Pharma”), Nutrisan R2 (ex­tracte de splinuță, sânziene și urzică moar­tă, „Favisan”), tinctura de splinuță oferită de „Natural Paris”.

Foarte apreciate sunt și preparatele cu merișor: Natural Cranberry, Vitaking; com­primatele cu extract concentrat de merișor, Dr. Hart; extractul din mlădițe de merișor de la „PlantExtrakt”.

Merită atenție și ceaiurile de plante, care au proprietăți diuretice și dezinfectante, re­ducând riscul de contaminare microbiană a trac­tului urinar (Ceai renal, de la „Alevia”; ceaiul Să­nă­tatea rinichilor, „Dacia Plant”; ceaiul Renal L, produs de „Larix”).

Preventiv, dar și contra infecțiilor acute, ne ajută eficient D-manoza, o zaharidă asemănă­toa­re fructozei, prezentă în diferite fructe (merișor, afi­ne, agrișe, coacăze), legume (broccoli, fasole verde, vinete), alge, ciuperci shiitake. Preparatele existente în farmacii și în magazinele naturiste ne dau posibilitatea să ne-o administrăm în diverse con­centrații. Iată doar câteva dintre ele: D-Mannose (de la Zenyth); D-Mannose (Swanson); Best D-Mannose Forte (Medical District). Spre deose­bire de antibiotice, care omoară bacteriile, D-manoza doar le blochează, împiedicându-le să adere la epi­teliul tractului urinar, așa încât ele se vor eli­mina odată cu urina. Lipsesc cu desăvârșire efec­tele adverse ale tratamentelor cu antibiotice.

Infecțiile cronice recidivante sunt combătute și cu ajutorul vaccinurilor. Vaccinul polibacterian injectabil StroVac (dezvoltat și produs de com­pa­nia germană Strathmann), realizează o stimulare a imunității generale, dar și a celei specifice. El conține mai multe tulpini bacteriene inactivate, cea dintâi fiind Escherichia coli, care poartă vina pentru 80% din infecțiile urinare. La Institutul Can­tacuzino din București se prepară autovac­cinuri cu tulpini prelevate chiar de la pacienții cărora ele urmează a fi administrate. Autovac­cinul se prezintă sub formă de fiole injectabile (pentru cure de 20 de zile) sau buvabile (30 de zile).

Durerile menstruale – cât de normale sunt ele?

O femeie are de-a lungul vieții între 350 și 500 de cicluri menstruale. Uterul este un mușchi care se contractă la pe­riod, ex­pulzând mucoasa uterină, pregă­tită pen­tru eventualitatea unei sarcini și devenită inutilă în absența ei. În cazul cel mai fericit, femeia simte că se petrece ceva în abdomen, însă nu are o senzație de durere care să necesite administrarea de anal­gezice. Totuși, spasmele muscu­lare, îm­preună cu oscilațiile hormonale, pot ge­nera o multitudine de simptome chi­nui­toare. În zilele menstruației, nu­meroase femei manifestă labilitate emo­țională ori au de suportat diverse tulbu­rări și sufe­rințe fizice, ca de pildă o sen­zație de ten­siune în sâni, crampe abdo­minale, dureri de cap, oboseală, grețuri sau dia­ree. Dacă e sigur că aceste ne­plăceri nu provin dintr-o altă cauză, ele pot fi ame­liorate cu ajutorul unui medicament antiinfla­mator, de exemplu naproxen sau ibuprofen.

Cercetătorii sud-coreeni propun ghimbirul ca alternativă naturală la preparatele farmaceutice. O doză zilnică de 700 – 2.000 miligrame produce efecte terapeutice excelente. Totodată, ghimbirul poate fi folosit la condimentarea supelor și este unul din principalele componente ale pulberii de curry. – O buiotă cu apă caldă aplicată pe ab­domen sau o perniță umplută cu sâmburi de ci­reșe, încălzită în cuptor timp de 5 minute, la 110Endometrioza – prea puțin cunoscută

Denumirea bolii derivă de la cea a mucoasei uterine: endometru. La femeile sănătoase, endo­metrul căptușește tot interiorul uterului și se eli­mină lunar, cu fiecare menstruație. Endometrioza constă în migrarea lui în afara acestui organ: pe peretele exterior al uterului, pe trompe, ovare, dar și pe intestine, vezica urinară, peretele abdominal – ba chiar, deși arareori, pe ficat sau plămâni. La period, țesutul se infla­mează și provoacă dureri. Specialiștii n-au reușit deocamdată să elucideze cauzele, însă presupun că ele ar fi de natură gene­tică, deoarece cazurile apar de obicei la generații diferite ale aceleiași fa­milii. Boala afectează în prezent 30-40% din­tre femei pe glob și 10% la noi în țară (așa­dar, cifra absolută din România ar depăși ju­mătate de milion!).

Până acum câțiva ani, endometrioza era cva­sinecunoscută: din momentul apariției simp­to­melor, treceau în medie șapte ani sau mai mult până la stabilirea diagnosticului corect. Chiar și acum, pacientele se plâng deseori că nu sunt luate realmente în serios. Ceea ce trezește în final bă­nuielile ginecologului este, de regulă, faptul că femeia nu poate rămâne însărcinată, căci endo­metrioza e responsabilă pentru un sfert din cazu­rile de infertilitate feminină.

Printre simptome se numără durerile recu­ren­te, ce nu pot fi suportate decât cu analgezice, durerile la defecație, la urinare sau la con­tact sexual. Dacă suspectează o endo­metrioză, medicul are la dispoziție două modalități de abordare a problemei. Pri­ma: efectuea­ză o laparoscopie și, odată cu investigația respectivă, îndepărtează țesutul endome­trial care a proliferat în locuri unde n-are ce căuta. A doua: optează pentru o terapie hormonală, chiar și fără a avea siguranța unei diagnosticări exacte, în­trucât proba­bilitatea este oricum foarte mare. Dintre hor­moni, estrogenul este cel care fa­vorizează en­dometrioza și tocmai de aceea ea se declan­șează în perioada cuprinsă între cea dintâi menstruație și menopauză. Trata­mentul se face cu gestagen, un hormon sintetic, cu acțiune contrară celei a estrogenului. „Se pot prescrie un gestagen fără pro­prietăți contra­ceptive, preparate anticoncep­ționale sau o pilulă con­traceptivă pentru admi­nis­trare pe ter­men lung. E­xistă posi­bili­ta­tea de a oferi fiecărei paciente o terapie perso­na­­li­zată”, explică specialiștii.

Dacă terapia cu hormoni nu dă rezultatele scontate sau trebuie sistată din pricina efectelor secundare pe care le provoacă, se recurge la inter­venția chirurgicală, singura în măsură să elimine definitiv boala. Sunt îndepărtate complet exten­siile endometriale, păstrându-se însă uterul și ovarele. Acestea vor fi extirpate doar în situația când migrația mucoasei uterine este prea întinsă, a afectat mai multe organe, durerea nu poate fi controlată cu analgezice – și, bineînțeles, dacă femeia nu intenționează să aibă copii. Ulterior va fi necesară o terapie de substituție hormonală.

Fibromul uterin – nu există motive de panică

Diagnosticul sună dramatic, totuși, nu sunt motive serioase de îngrijorare. Fibroa­mele sunt formațiuni benigne, plasate în stratul muscular al peretelui uterin. În Europa, ele se întâlnesc la 20-50% dintre femei (procentul variază după categoria de vârstă) și rămân în gene­ral neobservate, până când medicul le descoperă întâmplător, la un control ginecologic. Nici nu au nevoie de vreun tratament, atâta vreme cât nu creează probleme. Acesta se impune abia în momentul când apar men­struații abundente, însoțite de dureri puternice. În funcție de poziția fibro­mului, el poate provoca o senzație de presiune în zona pelvină, tulburări di­gestive (de exemplu constipație), ne­voia de a urina frecvent sau dureri în timpul raportului sexual.

Modalitatea de intervenție depinde de simp­tome, de dimensiunea fibromului și de pacienta însăși. În cazul când ea își dorește copii, soluția optimă rămâne îndepărtarea nodulilor printr-o endoscopie uterină, efectuată sub anestezie ge­nerală. Femeia se internează cu dureri aproape insuportabile și în scurt timp părăsește spitalul, vindecată. O metodă mai nouă, care nu necesită anestezie totală și permite o recuperare foarte ra­pidă, este embolizarea fibromului. Medicul ra­diolog introduce un cateter în artera inghinală, îl deplasează în interiorul ei până la uter și ob­tu­rează vasele care alimentează fibromul, injec­tând în ele niște minuscule sfere de plastic. Absența irigației sangvine îl lipsește de substanțe nutritive și de oxigen, obligându-l să se atrofieze treptat. Odată cu el, dispare și suferința pacientei.