Convorbiri cu ușa deschisă
– Om extrem de tonic și optimist, statul departe de teatru l-a deprimat peste măsură. Asta, și pentru că de aproape șase decenii, viaţa lui este scena –
„Mă bucuram ca un copil că mă duc la alimentara să cumpăr «brânzică Făgăraș»”
– Domnule Cojocaru și dragă Ţâcă, cum v-aţi petrecut izolarea ?
– Asta sună ca un titlu de compunere. Izolarea am petrecut-o, ca să zic așa, izolat. Am stat acasă. Mi-am umplut timpul citind cărţi și repetându-mi textele spectacolelor în care joc. Singurul lucru bun este că l-am citit pe Sfântul Augustin. I-am citit scrierile și am reflectat îndelung la vorbele lui. Altfel, era o adevărată excursie mersul zilnic până la „Mega Image”. Eu, care am călătorit în toată lumea, acum mă bucuram ca un copil că mă duc la alimentara să cumpăr „brânzică Făgăraș”. Mă echipam cu mască și cu mănuși, mi le puneam cu grija cu care îmbrac un costum înainte de spectacol, și mă aruncam pe ușă cu emoţia dinaintea unei reprezentaţii. Parcă aveam premieră în fiecare zi. Dar, cum sunt rebel din fire, am mers mereu în orele în care nu aveam voie. Uite așa, sâc-sâc!, ceea ce nu le recomand să facă celorlalţi copii de peste 65 de ani, dacă nu au antrenament.
– Ieșitul din casă peste ora admisă vă făcea să vă simţiţi rebel ?
– Daaaa! Simţeam că trăiesc periculos. Ca la începuturile mele în actorie, pe când eram debutant la „Teatrul Tineretului” din Piatra Neamţ, unde, pentru că eram prea slobozi la gură și spuneam în gura mare bancuri politice, directorul ne-a făcut cârciumă în teatru. Să spunem prostii, dar în incintă. Dar nu ne era de ajuns să fim rebeli doar între noi. Aveam nevoie de public. Așa că Toca, Dumnezeu să-l ierte, (regizorul Alexandru Tocilescu n.r.) ieșea pe la miezul nopţii în balconul teatrului și începea să îl imite pe Ceaușescu în gura mare. Iar noi, lângă el, făceam galerie și spuneam bancuri tare, să ne audă urbea. Ei bine, mersul la „Mega Image” la orele la care nu aveam voie îmi pompa adrenalină mai ceva ca atunci. Mi se părea mai periculos să mă prindă Poliţia de azi, decât securiștii de ieri. Dar acum, ca și atunci, nu m-am putut abţine.
– Vorbiţi mereu cu drag despre „Teatrul Tineretului” din Piatra Neamţ, scena pe care aţi debutat.
– De câte ori vorbesc despre acei ani zic: „Şi eu am fost în Arcadia!”. Erau ani în care se făcea dragoste, se bea şi se făcea teatru cu o energie extraordinară. Nu erau actori care se sculau, ca acum, la 8. Dimineața îşi făceau exerciţiile de dicţie până la 10.00, repetau până la 14.00, dormeau după-amiază, după care mergeau iar la repetiţie. Nici vorbă! Nu se născuse încă funcţionarul de teatru. Actorii erau liberi. Se simţeau extraordinar. Trăiau într-un soi de obrăznicie şi nelinişte de foarte bună calitate, care menţineau starea de spirit la cote înalte. Și e o regulă scrisă pentru un actor să nu te hrănești și să nu bei înainte de spectacol. Nu e nevoie. Te hrănește teatrul. Și trebuie să ai o mare grijă de instrumentul tău, format din trup și suflet, și să joci mereu ca în prima zi.
„Prima dată în viaţa mea m-a cuprins anxietatea”
– Una peste alta, cum vi s-au părut aceste ultime două luni ?
– Au fost îngrozitoare. Cred că pentru prima dată în viaţa mea m-a cuprins anxietatea. Eu sunt de regulă vesel și optimist, dar de data asta, m-a copleșit o tristeţe iremediabilă. Paradoxal, cel mai mult m-a consumat faptul că nu aveam nimic de făcut. A fost un sentiment cu totul nou. Eu sunt mereu pe drumuri, prins în proiecte, sunt obișnuit să nu îmi ajungă timpul. Iar acum, când m-am trezit cu atât de mult timp la dispoziţie, m-am panicat. Asta, ca să îmi fie învăţătură de minte. De 30 de ani spun că vreau să ies la pensie pe bune, că pensionar sunt oricum, să mă retrag pe lângă Piatra Neamţ, în locurile natale, și să stau degeaba. Ei, acum am stat degeaba și a fost cumplit. Nici măcar de scris poezii nu am avut stare. Imediat după Revoluţie eram și eu acolo tânăr pensionar, mă pregăteam să mă retrag la ţară, când mă sună un băiat, un regizor tânăr și iconoclast, care mi-a spus scurt: „Ţâcă, sunt Radu Afrim și am un rol pentru tine. Dar vezi că trebuie să cânţi și să dansezi”. „Băi, băiete, eu în 30 de ani de teatru nu am cântat și nu am dansat niciodată”. Acum, după ani mulţi de colaborare cu Radu Afrim, regizor care m-a născut a doua oară ca actor, aș fi chiar ofensat să nu primesc un cântecel într-un spectacol de-al lui. M-aș simţi de-a dreptul pedepsit.
– Ne-aţi mai povestit, dar mai spuneţi-ne, vă rog, încă o dată, de ce vi se zice Ţâcă?
– Când am intrat la Institutul de Teatru aveam vreo 18 ani, dar păream de 13. Și în prima zi de școală, colegii mei au crezut că sunt copilul vreunui portar de pe acolo și mi-au spus: „Băi, Ţâcă, nu te duci să ne cumperi niște ţigări?”. Iar eu m-am dus. Când au început cursurile și s-a strigat catalogul, au aflat că sunt student. Dar porecla asta o port cu drag din acea zi și sunt tare mândru de ea.
„De venit, va veni ea, moartea, oricum. După cum bine știm, nu are obiceiul să lipsească de la nicio întâlnire”
– Cum vi se pare acest nou costum, cu mască de protecţie?
– Mi se pare foarte straniu. Oameni purtând măști pe străzi am văzut cu mult timp în urmă în Japonia, dar, nu știu de ce, acolo nu mi se părea ciudat. Poate că se potrivea mai bine cu modul de a fi al japonezilor. Lor le venea natural.
– Unii adepţi ai teoriei conspiraţiei spun că acest coronavirus care ne-a schimbat radical vieţile nici nu există. Ce părere aveţi?
– Eu sunt convins că există, dar eu am o tehnică: lucrurile pe care nu le pot schimba le ignor. Dacă tot nu pot face nimic în privinţa lor, de ce să mă dau de ceasul morţii? Frica nu rezolvă nimic. Sigur că trebuie să ne protejăm, dar nu îmi este frică de boală și de moarte. De venit, va veni ea, moartea, oricum. După cum bine știm, nu are obiceiul să lipsească de la nicio întâlnire.
Foto: Radu Afrim – 3
