La 13 iunie s-au împlinit 30 de ani de când tinerii revoluționari din Piața Universității au fost reprimați de poliția și minerii lui Ion Iliescu. Parcă a fost ieri! Visuri strivite sub călcâi comunist. Au urmat 14 și 15 iunie, zilele tragice ale Mineriadei, când grupul de forță politico-militară animat de securitate a șocat lumea întreagă. Atunci s-a lansat și celebra lozincă „Noi muncim, nu gândim”. A trecut de atunci o viață de om, și cei ce au uneltit menținerea României în sfera confuză a neocomunismului de tip Iliescu încă nu au fost judecați. Printre luptătorii care și-au dedicat, efectiv, viața demascării evenimentelor de atunci se află maramureșanul Teodor Mărieș. S-a scris mult despre abnegația lui în lupta pentru aflarea adevărului, despre curajul lui fără egal în declanșarea activării justiției. De trei ori a făcut câte o grevă a foamei care a speriat planeta: greva de 74 de zile, pentru obținerea Dosarului Mineriadei și a Dosarului Revoluției; greva de 78 de zile, pentru Desecretizarea a 108 Jurnale de luptă ale armatei, și greva de 100 de zile pentru Legea Imprescriptibilității crimei. Adevărate acte eroice, pe care Ion Iliescu și oamenii lui le-au numit „aventurile unei pușlamale”. În zilele când minerii și armata au arestat și rănit peste 2000 de manifestanți și au ucis 6 dintre ei, România a trăit momente de război civil. Aveam cameră video și filmam atacul mulțimii asupra sediului securității, din apropierea primăriei capitalei. Mi-am dat seama de pericol atunci când un tânăr a fost ucis cu un glonț în cap, chiar lângă mine. Așa „se curățau” piețele și bulevardele, la ordinul liderilor politici. Erau devastate Universitatea, Institutul de Arhitectură, sediile ziarelor și revistelor independente („România Liberă”, „Dreptatea”, „Baricada” etc.), sediile partidelor de opoziție (PNL, PNȚCD). După trei decenii de libertate și democrație, în ciuda speranțelor a milioane de români, vinovații terorii din 1989-1990, de la București, nu au fost judecați. Mai mult, în 2007, Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei au fost luate de la generalul Dan Voinea, care le ancheta, și transferate către tribunalul civil, pentru a fi „lucrate”. Urmarea: Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală. A fost nevoie de grevele lui Teodor Mărieș și de decizia Marii Camere a Curții Europene (CEDO), pentru a se stabili că în România s-au săvârșit „crime împotriva umanității”, și pentru ca dosarele să fie redeschise. Ce a urmat a fost o batjocură, un „campionat” al procurorilor, inclusiv al procurorului general, de a trage de timp. Dovada: dosarele se află tot în recurs. Toată lumea face tot ce poate, spune revoluționarul Mărieș, numai ca aceste dosare să nu ajungă în faza de judecată! După 30 de ani de la petrecerea evenimentelor care au umplut de rușine imaginea României, părinții își plâng pe mai departe copiii uciși și nerăzbunați, în vreme ce vinovații care încă trăiesc au pensii nerușinate. „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!”
Romanian