Diaspora ignorată a României

30 de ani au trecut de la Revoluție, de la deschiderea granițelor și de la plecarea dis­perată spre Vest a multora dintre români, aflați în căutarea unui trai mai bun. Și au trecut 13 ani de la aderarea la UE, momen­tul în care piața muncii din Occident s-a des­chis și mai mult ro­mâ­nilor. Milioane de oa­meni au mers în Italia și Spania, în Ger­mania sau Bel­gia, cei mai mulți dintre ei într-un con­text în care șomajul din unele regiuni ale Ro­mâniei era încă ridicat, iar antre­pre­norii locali nu se plângeau, ca acum, că nu au cu cine să își dezvolte afacerile. Plecarea acestor oameni într-o lume complet ne­cu­noscută lor, în care, majoritatea, nu s-au adap­tat cu adevărat nici azi, nu doar că a ușurat România de presiunea asistenței sociale, dar a ridicat consumul de la noi prin banii – considerabil de mulți – trimiși celor ră­mași acasă. De acești oameni ne-am obiș­nuit să ne amintim doar când venea un nou rând de alegeri, iar diaspora trebuia mobi­lizată ca să aducă voturile care să încline balanța, ori când, acasă, necazurile unor co­pii lăsați cu anii în grija bunicilor trăgeau semnale de alarmă despre o dramă mult mai mare și mai gravă, cea a dezrădăcinării a milioane de suflete. Dar lovitura cea mare a venit acum, când pandemia de COVID-19 i-a lăsat fără locuri de muncă pe mulți dintre diasporeni ori i-a speriat și i-a încolonat spre țară în convoaie kilometrice. În acel mo­ment, oamenii providențiali de altădată, oa­menii care ne-au salvat, cu munca și cu sa­crificiile lor, economia și echilibrul politic în mai multe rânduri, au devenit „inamici publici”. A trebuit să izbucnească scandalul, de-acum notoriu, al „sparanghelului”, ca ci­neva din Guvernul României să se intere­seze, în premieră, în ultimele decenii, de con­dițiile reale de lucru ale conaționalilor noștri aflați în străinătate. Alertată de trans­ferul, în plină stare de urgență din Europa, a mii de lucrători, fără de care agricultura din statele occidentale ar fi intrat în colaps, presa europeană a urmărit mai atent și mai empatic situația muncitorilor români. Iar vizitele ministrului Muncii, Violeta Ale­xan­dru – unul dintre cei mai energici și mai apli­cați membri ai cabinetului Orban – aveau să confirme cât de proaste sunt, de fapt, condițiile de muncă ale românilor noș­tri, inclusiv într-o țară precum Germania, considerată etalon în Europa, din punctul de vedere al corectitudinii și al bunei orga­ni­zări. A fost nevoie de o dublă criză, una ge­nerală, pandemia, alta de imagine, scandalul „sparanghelului”, ca să înțelegem cu ade­vă­rat cât de greu le-a fost alor noștri în toți acești ani. Occidentalii înșiși, care huleau migrația românească, și-au dat seama că fără hărnicia românilor – noii țărani ai Eu­ropei – sunt cu un picior în groapă. Atât au­toritățile germane, cât și cele de la Bruxelles dau garanții că vor monitoriza mai atent si­tuația lucrătorilor sezonieri din agricultură. Dar, indiferent de garanțiile altora, e datoria noastră și, mai ales, a guvernanților noștri, să apere cu dinții dreptatea și onoarea dias­porei românești. Ar fi ideal să nu mai treacă 30 de ani până ce mai merge un ministru în Vest să vadă de soarta muncitorilor noștri…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.