Un înger în trup – Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL

– Pe 24 iunie, chiar în ziua de Sânziene, biserica a prăznuit una dintre cele mai mari sărbători creștine: nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. „Nănașul lui Hristos”, cum e numit în cântările vechi, e foarte iubit în popor și este celebrat în sărbători care durează și azi –

Niciun om de pe pământ nu a fost mai lăudat de Hristos decât Sfântul Ioan Bo­tezătorul. De aceea biserica îl cins­tește imediat după Maica Domnului, așezându-i adesea în aceeași icoană – de-a dreapta și de-a stânga Mân­tuitorului. Viața sa este atât de nema­terială, în­cât a ajuns subiect de controverse. Ur­maș al ma­rilor sfinți din Vechiul Testament, Ioan era, la mo­mentul apariției lui Hristos în lume, un prooroc ce­lebru, care trăia în deșert, dar era cău­tat de mulțimi nenumărate. Însă după ce Iisus vine la el pentru a se boteza în Iordan, Sfântul Ioan se smerește până la pământ, le spune iudeilor că nazarineanul este Mesia cel așteptat și, treptat, se retrage discret, lăsându-i locul lui Iisus. Ucenicilor le va spune că nu e vrednic nici măcar să îi dezlege cureaua san­dalei. Această putere formidabilă a cre­dinței și a smereniei fac din Sfântul Ioan Boteză­torul o călău­ză sigură pe drumul mântuirii. Aproape de prazni­cul venirii sale pe lume, m-am îndreptat că­tre bise­rica Mihai Vodă din București, ca să aflu de la bu­nul părinte Adrian Beldianu motivul pentru care Marele Prooroc al pustiei își păstrează o atât de mare prețuire și dragoste în inima credincioșilor.

Părintele Adrian Beldianu, biserica Mihai Vodă, București

„Pruncul și mielul”

– Părinte Adrian Beldianu, aș dori să vă pun la început o întrebare directă: ce loc ocupă, în viața dvs. duhovnicească, Sfântul Ioan Boteză­torul?

– În copilărie m-am îndră­gostit de el printr-o icoană în care sfântul era reprezentat ca un prunc ținând lângă el un miel. Nu am știut că mielul era, de fapt, Hristos, căruia el îi pre­gătea calea, așa că l-am prețuit mult timp, așa, ca și când ar fi fost un fel de prie­tenaș al meu. Am fost foarte apropiați, până când am cres­cut, iar raportul s-a stricat, pen­tru că am ajuns să îmi fie frică în fața unei atât de mari sfințenii ca a lui Ioan. Nici nu îndrăzneam să mă rog lui, toc­mai pentru că îmi era frică. Știam că a fost foarte se­ver cu el însuși, că a dus o viață sfân­tă, mai presus de închi­puiri, iar eu, cine eram eu, să mă rog lui? Și, mai ales, ce să îi cer? Dar, ajungând la locurile sfin­te, lucrurile s-au schimbat. Am avut bucuria de a intra în râul Iordan, chiar la locul unde a fost botezat Mântuitorul. Ce­lor care se botezau, Ioan le pu­nea mâna pe cap și îi ținea cu fața deasupra luciului apei până ce-și mărturiseau păcatele. Și, după care, spune tradiția, Prooro­cul nu-ți dădea drumul din apă până nu mărturiseai tot. Într-un fel tainic, Sfântul Ioan cunoștea sufletul omului, era un cunoscător al gându­rilor, și făcea lucrul acesta pen­tru ca atunci când iudeii plecau din Iordan, de sub mâna lui, să plece curați, pregătiți să-L va­dă pe Hristos și să primească celă­lalt botez, cu Duhul Sfânt. Atunci și acolo, în Iordan, am simțit căldura legă­turii cu Sfântul Ioan, și de atunci am curajul și bu­cu­ria să mă rog lui. Așa se face că, în ultimii câțiva ani, am ajuns să avem o relație de dialog duhov­nicesc, o legătură mult mai apropiată.

O și mai mare bucurie am de când Părintele Iustin Pârvu mi-a dăruit o părticică din moaștele lui, o părticică pe care am pus-o într-o mână de argint, asemenea celei adăpostite la Mânăstirea Gri­goriou din Sfântul Munte Athos, unde se află mâna dreaptă a Sfântului Ioan, mâna cu care el L-a botezat pe Hristos în Iordan. Călugării de la Gri­goriou folosesc mâna Sfântului Ioan în ziua de Bo­botează, pentru sfințirea Aghiasmei Mari, iar în momentul în care o introduc în apă, împreună cu crucea, mâna Sfântului se închide și se deschide, ca și când ar fi vie. O mărturie a faptului că Proorocul Dom­nului este viu și prezent alături de noi.

– Părinte, mi-ați spus că vă era frică de Sfântul Ioan Bo­tezătorul. Puteți să îmi spuneți de ce?

– Sfântul Ioan Botezătorul a fost un înger în trup, așa cum l-a numit chiar Hristos, este singurul bărbat născut din fe­meie cu o viață atât de sfântă. Și, sigur că nu poate fi altfel, de vreme ce copilăria și-a pe­tre­cut-o în pustie, acolo unde a și rămas. Întreaga lui viață este legată de singurătatea deșer­tului, de rugăciune. El a fost feciorul lui Zaharia, mare ar­hie­reu la Templul din Ierusa­lim, și al Elisabetei, una dintre fiicele lui Aaron. Mama Elisa­betei a fost Sovah, sora Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. Așadar, Sfânta Elisabeta, ma­ma Sfântului Ioan Botezătorul, era verișoară bună cu Maica Domnului, iar el, văr de gradul doi cu Mântuitorul Hristos. Chiar semănau foarte mult, pen­tru că erau de același sânge după mamă. Viața lui avea să fie vestită de o mare minune, petrecută la Templul din Ieru­salim: tatăl său, Zaharia, a intrat să tămâieze în Sfânta Sfintelor, ritual îndeplinit o sin­gură dată într-un an, iar acolo i s-a arătat Arhanghelul Gavriil, care i-a spus că va avea un fiu, pe Ioan. Dreptul Zaharia avea 80 de ani și nu a crezut cuvântul arhanghelului, drept pentru care a fost pedepsit să rămână mut până la nașterea pruncului. Din pricina acestei mi­nuni, mult timp, iudeii au crezut că Sfântul Ioan Botezătorul este Mesia. De aceea, la uciderea prun­cilor din Betleem, soldații s-au și dus după el, în Ein Karem, să-l caute și să-l omoare, pentru că erau siguri că el este Mesia. Atunci s-a întâmplat a doua mare minune din viața Sfântului Ioan, care nu este scrisă în Scriptură, dar se păstrează în Tradiție. Slugile s-au dus la casa Elisabetei să o anunțe că vin soldații în căutarea pruncului. Dar ea nu a avut vreme să se ascundă. Când a ieșit cu el în brațe, sol­dații erau deja la poartă. În apropiere era o stâncă și, nemaiavând unde să fugă, Elisabeta a strigat cu putere la Dumnezeu: „Doamne, deschide stânca asta să intru în ea, să nu-mi omoare copi­lul!”. Iar stânca s-a deschis, ea a intrat, și cum mun­ții din Iu­deea sunt plini de grote, a urcat prin acea peșteră până în spatele satului, în vârful muntelui, unde acum este o mânăstire franciscană. Acolo, în pus­tiu, au și rămas, mama și pruncul ei, până la moar­tea Elisa­betei, când Sfântul Ioan avea în jur de 12-13 ani. El a îngropat-o acolo, în singurătate, dar nu s-a întors în lume, ci a rămas tot prin grotele mun­­ților, tăinuit de Dumnezeu, apoi a trecut în par­tea cealaltă de Iordan și s-a ascuns în Pustiul Iudeii. Circulă printre evrei o părere, în care eu nu cred, pentru că nu are nicio legătură cu Scriptura și cu ceea ce știm noi din Tradiție, anume – că în perioa­da aceea, Ioan s-ar fi dus la esenieni, în Qumran, și că până la vârsta de 30 de ani, a fost educat acolo. Repet, eu nu cred că Sfântul Prooroc Ioan și-ar fi îngăduit să se ascundă la esenieni, pentru că ei erau împotriva a tot ce se întâmpla la Templul din Ierusalim. Era fiu de arhiereu și n-ar fi putut încălca principiile Templului din Ierusalim. Pe lângă aceasta, viața lui de sfințenie era o viață în legătură cu un anumit plan al lui Dumnezeu – el a fost pregătit de Sus să Îl arate lumii pe Mesia, pe Fiul lui Dum­nezeu întrupat. „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lu­mii.”(Ioan I 29), le-a strigat celor care veneau la repejunile Iordanului, arătân­du-l pe Hristos. Striga la ei „Pocăiți-vă, că S-a apropiat Împără­ția Cerurilor!” (Matei III 2).

– Sfântul Ioan este văzut de Bise­rică drept cel mai important sfânt după Maica Domnului. Sunt și re­pre­zentați de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos. De ce îl așază Biserica peste toți sfinții, imediat după Fe­cioara Maria?

– Pentru că este peste toți sfinții. El este cel care face ultima legătură între Vechiul Testament și Noul Testament. Cu el se încheie lucrarea profeților de demult, a celor care L-au anunțat pe Mân­tuitorul Hristos – Ieremia și Isaia mai ales. El și-a dedicat viața într-un mod cu totul special pentru o singură cauză, pentru acel moment în care Dum­nezeu Însuși se arată lumii. Asta nu pu­tea s-o facă oricine, și de aceea, prin viața lui, prin starea lui de rugăciune, Sfântul Ioan se poate asemăna îngerilor. Mântuitorul Hristos așa îl și numește: înger în trup, cel mai curat om născut dintr-o femeie. Este singurul om despre care Iisus a spus așa ceva. Iar smerenia lui era atât de mare, încât Mântuitorul o laudă: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: «Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta». Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. (Matei XI). Pe lângă toate aces­tea, gândiți-vă că Sfântul Ioan Botezătorul a fost un om al dreptății, care a avut un asemenea curaj, încât să-i strige regelui Irod: „Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău!”. A pro­vocat o răscoală în cetate pe tema asta, iar din acel moment, și-a atras ura Irodiadei, concubina lui Irod. Ea a profitat de ziua regelui, punând-o pe fiica ei, Salomeea, să danseze dansul celor cinci batice sau al celor cinci săbii. Este un dans celebru în lumea arabă, un dans special, pe care femeile îl dansează în noaptea nunții, ca să-i facă plăcere soțului, sau în alte rare ocazii. Irod, care începuse s-o poftească pe Salomeea, a fost vrăjit și i-a ascultat ruga, ofe­rindu-i pe tavă capul Botezăto­rului, care era închis la Machaerus, în Iordania de astăzi. Era reședința de vară a regelui, unde veneau special pentru ani­ver­sări. Astăzi, la Machaerus, au rămas două – trei coloane din vechea temniță și pivnița unde Sfântul Ioan a fost închis și apoi decapitat. Din păcate, au acoperit-o cu o placă de beton. Dacă stăteai mai mult în locul acela și erai foarte atent, auzeai vocea Botezătorului strigând la Irod: „Nu ți se cade ție!”. Și atunci au pus beton deasupra, ca să nu se mai audă. Povestea aceasta am auzit-o de la maicile bătrâne din Țigănești, care vizitaseră Țara Sfântă, înainte ca locul să fie acoperit de beton.

– Părinte Adrian, de la această înălțime foarte mare a unei vieți angelice, haideți să coborâm în inima neamului nostru, unde Sfântul Ioan este foarte cinstit. Sunteți născut și crescut într-un sat de munte, cu oameni evlavioși. Cum era prăznuit sfântul în sat?

– Toată lumea avea mare respect pentru Sfântul Ioan Botezătorul, lucru care se vedea după numele purtate: în toate familiile exista câte un Ion. Atât de mult l-a iubit poporul creștin, încât a doua zi de Bobotează i-a dedicat-o lui. În Tradiția veche, chiar și în literatura veche, el este pomenit pe 7 ianuarie, ca Ioan Botezătorul, „nă­na­șul” Domnului. Și așa a devenit această zi sărbă­toa­rea cea mai mare de cinstire a lui, deși prima sărbătoare și cea mai im­portantă este nașterea lui, pe 24 iunie, de Sânziene sau Drăgaică, două alte mari sărbători populare. De Sânziene, poporul cu­le­gea florile și le ducea la biserică, spre a fi sfințite, sunt niște flori foarte fru­moase, galbene ca soarele. De aproape, fiecare floare închipuie o cruce mică. La noi în sat, fetele tinere își împleteau și cununi din Sânziene, se îmbrăcau în aceste zile în rochii albe, iar după slujbă, se duceau și își aruncau cununile pe apa Ialomiței. Se spunea că aceste cununi se du­ceau în căutarea sortitului.

„Poți să simți bucuria pustiei în casa ta”

– Părinte Beldianu, ce-am putea să facem noi, cei de astăzi, ca să ne apropiem de acest sfânt extraordinar?

– Am putea să imităm ce putem din viața lui.

– Dar e imposibil să-l imiți. Nu putem pleca în pustiu ca monahii.

– Doamne, de ați ști câți pustnici sunt în Bucu­rești, în casele lor! Câți oameni sunt care nu știu decât drumul casă-biserică, casă-biserică, și trăiesc, vorba aceea, în mijlocul târgului, în toată aglomera­ția, în tot freamătul acesta, ca niște pustnici. Ce-ți trebuie pădurea? Bucuria pustiei poți s-o simți în casa ta, dacă îi urmezi sfaturile Sfântului Prooroc Ioan. Primul dintre ele, pe care l-a strigat în pustiu, este: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Ceruri­lor!”. Pocăința și apoi postul, pentru că el a fost un foarte aspru postitor. Postul este mântuitor și este poruncă, este prima poruncă pe care Dumnezeu o dă în rai: „Să nu mâncați din pomul cunoștinței bi­ne­lui și răului, pentru că atunci când veți mânca veți cunoaște moartea”. Apoi rugăciunea, pentru că el a fost un mare rugător, iar rugăciunea ne ține în legătură cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Și, sigur, să mai lăsăm un pic grijile lumii, să mai lăsăm turbarea asta care este acum peste lume și să căutăm către Dum­nezeu. A zis Episcopul Macarie din Europa de Nord, în timpul pandemiei, un lucru extraordinar și adevărat: „Liturghia ține România!”. Este cel mai fru­mos lucru, este maxim să-ți trăiești viața pentru bucuria Sfintei Liturghii, pentru bucuria de a te împărtăși cu Hristos.

Și să știți că sfântul îi răsplătește pe cei care i se roagă. Eu am trecut printr-un moment greu cu fiul meu Alexandru, năs­cut a doua zi de Cră­ciun, care și-a înghițit mucozitățile, s-a asfixiat și a trebuit să trea­că printr-o în­treagă terapie, cu perfuzii, ca să fie sal­vat. Atunci m-am dus la doam­na doc­tor Dăneț – un om extraordinar, mare doctoriță, din marea familie a Ca­raca­șilor, doctori de mare tradiție, și i-am spus: „Doamna doctor, știți, sunt preot, și n-aș vrea să-mi moară copilul nebo­te­zat, să nu-i pot face rânduielile, și pe lângă durere, măcar să avem această bucurie că pleacă de aici cu bună rân­duială.” „Vai, părinte, ia veniți la mine în birou să vă arăt ceva”. Eram pe vre­mea lui Ceaușes­cu, în ultima lui peri­oa­dă, în 1988. M-a poftit înăuntru și mi-a deschis un dulă­pior foarte frumos unde erau șase sticle pline cu aghiazmă mare și mi-a spus: „În 30 de ani de când sunt doctor la copii, n-am pierdut pe niciunul. Am botezat Ion și Ioana de nu mai țin minte, și au trăit toți”. Trebuie să le spunem cititorilor că în biserica ortodoxă orice credincios sau credincioasă are preo­ția universală și, în caz de extremă necesitate, poate săvârși bote­zul, și niciun preot nu mai are nevoie apoi să îl re­pete. Asta făcea doamna doctor Dăneț – boteza co­piii aflați în mare primejdie de moarte, închinându-i Sfântului Ioan Boteză­torul. Și iată că, în 30 de ani de carieră, toți trăiseră ca prin miracol. La fel ca și-al meu.