JAPONIA – Tragedia bătrânilor

Presa internațională a vorbit despre vârst­nici care au ajuns, din cauza pandemiei de coronavirus, să moară singuri și neștiuți de nimeni, în casele lor sau chiar în azile. Știrile au provocat o undă de șoc în toată lumea, cu excepția Japoniei. În „Țara Soarelui Răsare”, asemenea ca­zuri sunt de multă vreme la ordinea zilei, ele căpătând proporțiile unui adevărat fenomen, numit kodokushi, sau „moartea în singurătate”.

Haruki Watanabe este un caz tipic de kodo­kushi. El a murit singur într-un apartament închi­riat, și a fost descoperit abia după trei luni. Nu pentru că cineva a început să-i simtă lipsa, ci din motive pur administrative. Watanabe rămăsese fără bani în cont, iar banca încetase să mai efectueze plata chiriei. Așa că proprietarul a sunat în neștire la chiriașul rău-platnic, până când, constatând că nu răspunde nimeni, s-a deplasat personal la apartament pentru a vedea ce se întâmplă. Îngrozit de ce a descoperit, a apelat apoi grab­nic la serviciile funerare.

La cei 60 de ani ai săi, Wa­tanabe nu era nici prea bătrân, nici prea sărac, dar nu avea prie­teni, nu mai muncea, nu avea soție și se înstrăinase complet de unicul său fiu. El a murit pentru ca s-a neglijat complet și a avut o problemă de inimă care, netratată și, după toate probabilitățile, agra­vată de maniera în care băr­batul își ducea traiul, i-a venit în cele din urmă de hac. Circa 90 la sută dintre cazurile de kodokushi sunt cele ale unor bărbați. Spre deosebire de femei, bărbații par incapabili să se integreze în comunitate atunci când trăiesc singuri.

Dramatic, în cazul lui Watanabe, la fel ca la mul­te altele de același tip, nu este însă doar că per­soanele decedate sunt găsite de multe ori într-o stare avansată de putrefacție, ci că acești oameni s-au cufundat într-o stare de nepăsare totală, cu mul­tă vreme înainte de a fi murit, lăsând în urma lor un adevărat dezastru. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Watanabe, iar mărturie au stat dezordinea și mizeria care domneau în apartamentul lui, greu de descris în cuvinte.

40% din populație, oameni singuri!

Firește că și odinioară se mai întâmpla ca oa­menii să moară singuri, însă kodokushi a început să devină un adevărat fenomen în Japonia în urma unui mare cutremur, produs în 1995, când mii de vârstnici au fost mutați departe de locurile în care s-au născut și și-au dus traiul. Ostracizați pe me­leaguri străine, izolați de familia și prietenii lor, mulți dintre acești bătrâni loviți de soartă au murit singuri și neștiuți de nimeni. Iar acesta a fost doar începutul unei tragedii, care pare să nu se mai sfârșească și care capătă proporții de coșmar. Cifrele exacte nu le cunoaște însă nimeni. Unele statistici vorbeau de pildă, în 2013, de circa 3.700 de persoane care au „decedat fără însoțitor”, dar unii experți estimează că numărul real al acestor cazuri se apropie mai degrabă de 30.000 pe an. Numai în capitala Tokyo au fost raportate, atât în 2008, cât și în 2011, peste de 2.200 de astfel de decese, iar în 2006, aproximativ 4,5% din înmor­mântări au implicat cazuri de kodokushi.

Mai grav este că fenomenul tinde să se agra­veze. Mărturie stă și numărul tot mai mare al gos­po­dăriilor în care nu trăiește decât câte o singură persoană. În 1995, un sfert din populație se afla în această situație. În 2010, procentul a crescut la 32%, iar Institutul Național de Cercetare a Popu­lației și Securității Sociale din Japonia prognozează că, până în 2035, ponderea celor care trăiesc singuri va crește la aproape 40%. Un alt studiu a relevat că aproape un sfert dintre bărbații de peste 60 de ani (comparativ cu doar 9, 3% dintre femeile vârstnice) nu au vecini, prieteni sau rude pe care să se poată baza. Nu schimbă o vorbă cu nimeni. Trăiesc în totală muțenie și singurătate.

Țara cu cei mai mulți bătrâni

Dar cum e oare posibil ca într-o țară atât de admirată pentru tradițiile ei și care este considerată una dintre cele mai puternice economii ale lumii, atât de mulți oameni să ajungă în situația sfâșietoare de a fi singuri, atunci când își dau ul­tima suflare? Una dintre expli­cații ține de natalitatea extrem de scăzută. În 2005, ea era de 1,25 de nou născuți la fiecare femeie, în condi­țiile în care rata necesară pentru a putea vorbi de dez­voltare demo­grafi­că este de mini­mum 2,1. Iar fap­tul că guvernanții au refuzat cu ob­stinație să accepte imigranți n-a făcut decât să pună bom­­boana pe coliva îmbătrânirii populației japoneze.

Și iată cum s-a ajuns ca astăzi Japonia să aibă cea mai mare populație de vârstnici din lume, în raport cu numărul total al cetățenilor. Până în 2050, se estimează că nu mai puțin de o treime din popu­lație va intra în categoria vârstnicilor. Situația e de-a dreptul deznădăjduită, întrucât sistemul privat de sănătate este deosebit de costisitor, iar facilitățile pe care statul le oferă vârstnicilor sunt mult sub aș­teptări. Se estimează că circa 420.000 de seniori își așteaptă rândul, sperând ca la un moment dat să primească și ei un loc în vreun azil de bătrâni. Dacă nu sunt primiți acolo, cine să aibă grijă de ei? În cazul unei populații atât de îmbătrânite, răspunsul la această întrebare reprezintă o adevărată provo­care. Oricât de mare i-ar fi bunăvoința, un cuplu căsătorit, cu unul sau cu doi copii, nu se poate în­griji eficient de prea mulți dintre vârstnicii familiei în același timp. La asta se adaugă și problema tot mai greu de depășit a spațiului locativ. După cum explica Aiba Miyoji, de la Centrul Geriatric Koto din Tokyo, situația s-a înrăutățit mai ales în capitala Japoniei, care a devenit pur și simplu prea aglome­rată pentru a permite ca prea mulți membri ai unei familii să trăiască sub același acoperiș. „Nu mai e destul loc pentru ca familiile să mai trăiască îm­preună”, a arătat doctorul. Înstrăinarea apărută între rude e atât de mare, încât acestea nici măcar nu-și mai propun să încerce să-și ajute bătrânii. „Familiile cărora acești oameni vârstnici le aparțin nu știu unde se află aceștia și, de multe ori, nici mă­car nu se obosesc să-i ceară poliției să-i caute. A­mă­râții de ei n-au la cine să apeleze și trăiesc într-o izolare totală”, nota un editorial publicat în „Asahi Shimbun”, una dintre cele mai prestigioase pu­bli­ca­ții nipone. „Societatea niponă preferă în general să adopte în asemenea chestiuni tradiționala politi­că a struțului. Mulți japonezi au auzit de fenomenul kodokushi, dar aleg să-l trateze de parcă ar fi o problemă imaginară. Dacă o ignoră, poate că se dovedește în final că pur și simplu nu e reală”.

Centenarii pierduți

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de cente­nari abandonați a fost cel al unui anume Sogen Kato, despre care se credea că este cel mai bătrân bărbat din Tokyo. Asta până în iulie 2010, când i-a fost descoperit trupul mumificat în dormitor. După cum s-a constatat ulterior, bărbatul murise, de fapt, cu trei decenii în urmă, la vârsta de 78 de ani, dar familia ascunsese asta, dorind să beneficieze finan­ciar de pe urma lui. Cazul, care a ținut prima pagină a ziarelor, a stârnit o asemenea rumoare, încât a inițiat cău­tarea altor potențiali centenari pier­duți din vedere de auto­rități, în frunte cu Fusa Fu­ruya, în vârstă de 113 ani, despre care se credea că este cea mai bătrână femeie din Tokyo și care era înregistrată ca trăind împreună cu fiica ei. Aceasta din urmă a declarat însă răspicat că nu-și mai vă­zuse mama de 25 de ani. Totul a culminat cu un studiu care a relevat că autoritățile nipone pierduseră în decursul tim­pului urma a peste 250.000 de seniori trecuți de 100 de ani și despre care nu mai știau dacă sunt sau nu în viață.

Tragedia țăranilor veniți la oraș

Oficialii au declarat că unele dintre aceste per­soane au murit, probabil, încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar mulți alții dintre cei pierduți din vedere de autorități sunt bărbați care și-au abandonat locurile natale, în căutarea unui loc de muncă în marile orașe. În vremea marelui boom economic al Japoniei, ei au fost tentați să lase totul la o parte, de dragul banilor. Mulți au sacrificat totul de dragul carierei, inclusiv familia și prietenii. La începutul anilor ’90 situația economică s-a în­rău­tățit însă brusc și mulți dintre acești țărani veniți la oraș și-au pierdut locurile de muncă, ajungând în funcții de mai mică importanță, mai prost plătite și care erau departe de a le conferi prestigiul de altădată. Și iată cum acești oameni motivați aproape exclusiv de carieră s-au trezit dintr-odată fără statut, fără familie, fără prieteni, ba chiar și fără vechii lor colegi de muncă. Brusc, ei au simțit că nu mai au niciun scop în viață și că sunt incapabili să mai lege o relație cât de cât trainică, de amiciție, măcar cu vreun vecin. Atât de debusolați și de deznădăjduiți sunt unii dintre acești oameni, încât mulți se sinu­cid. Alții ajung să se neglijeze complet, până când mor din pricina vreunei probleme de sănătate căreia n-au mai avut voința necesară să-i dea atenție. Iar alții mor, pur și simplu, de inaniție, pentru că re­nunță până și să mai mănânce. Există și cazuri în care acești oameni îngheață de frig în timpul ier­nilor geroase, nemaiavând bani de încălzire sau fiind prea mândri pentru a-i cere cuiva ajutorul.

Hikikomori, tinerii care se închid în casă

Japonia este ticsită și cu tineri complet însin­gurați, care sunt pe cale să urmeze la rândul lor tris­tul drum al vârstnicilor care au ajuns să moară fără a avea pe nimeni alături. La fel ca kodo­kushi, acești tineri au început să reprezinte un fenomen în sine, motiv pentru care s-a inventat și pentru ei un termen special: „hikikomori”. Con­ceptul, care se găsește până și pe Wikipedia, se referă la adoles­cenți și adulți tineri care sunt complet izolați și se tem să se reintegreze în societate. Încercând să de­finească hikikomori, Ministerul nipon al Sănătății a enu­merat printre „simptomele” sale pornirea tine­rilor afectați de a nu-și mai părăsi casa părintească, de a nu mai merge la școală sau la muncă și de a se izola atât de societate, cât și de familie, rămânând închiși într-o singură cameră, pentru o perioadă de peste șase luni. Conform unor cifre prezentate de gu­vernul nipon, în 2010, în Japonia existau circa 700.000 de hikikomori, a căror vârstă medie era de 31 de ani. Guvernul prognozează, de asemenea, că alte 1,55 milioane de persoane sunt pe cale de a o apuca pe acest drum. Fenomenul stârnește o mare îngrijorare, pentru că nu va mai trece mult, și părinții acestor tineri vor începe să moară. Ce se va întâmpla atunci cu acești oameni, care trăiesc, deja, de decenii întregi într-o completă izolare și au șanse tot mai mici de a se reintegra vreodată social? Se estimează că lucrurile vor începe să o ia de-a bine­lea la vale în 2030.

Psihologul Yuichi Hattori crede că mulți dintre hikikomori vor rămâne în camerele lor, vor suferi în tăcere și vor muri singuri, atunci când părinții lor nu vor mai fi lângă ei să-i ajute. „E foarte important ca oamenii să știe ce se întâmplă aici. Japonia este o țară măreață, dar ea înseamnă mai mult decât gră­dinile Zen și templele pe care le văd turiștii. Avem probleme mari și ele se cer rezolvate”, a su­bliniat psihologul.

Dar nu toți japonezii care se simt însingurați sunt gata să se abandoneze disperării, resemnân­du-se să-și ducă restul zilelor izolați. Unii mai sunt încă dispuși să lupte, căutându-și, de pildă, prieteni și rude de închiriat. O companie care prestează aseme­nea servicii se lăuda recent că primește circa 250 de cereri pe zi. Și asta, deși prietenul sau ruda de închiriat costă o căruță de bani: sute bune de dolari pentru a alunga un pic singurătatea, pentru o sin­gură zi.