Puține lucruri sunt mai descumpănitoare în România de azi decât predispoziția noastră – aproape entuziastă – de a ne considera „cei din urmă”: cei mai slabi, cei mai nepricepuți, cei mai necivilizați, cei mai needucați și mai proști. Nu există domeniu în care să nu ni se spună că suntem rușinea lumii. După ce, pe vremea lui Ceaușescu, ni s-a predat o istorie ideologizată, umflată cu pompa, fără prea mare legătură cu realitatea, am trecut, după Revoluție, în extrema cealaltă. S-au găsit imediat câțiva specialiști în relativizări de tot felul, care s-au pus, harnic, să ne rescrie istoria. Cu un elan demn de cauze mai bune, acești cercetători s-au afundat în cloaca trecutului, în căutare de „nestemate”: ba că un domnitor era din cale afară de crud, ba că altul era un afemeiat notoriu, ba că o mare doamnă avea țiitor, ba că o victorie nu a fost tocmai o victorie, ba că un mare om de stat era, de fapt, agent străin. După istorie, a venit, logic, rândul literaturii. Am aflat, astfel, verzi și uscate despre Eminescu, despre Blaga, despre Arghezi. Ne mirăm azi că unii, prin Occident, s-au apucat de dărâmat statui: noi facem asta de 30 de ani! Iar acest val demitizant, în care tuturor valorilor noastre li s-a pus câte un asterix, nu avea cum să nu lase urme. Am căzut în defetism, nu mai avem încredere în noi, tot ce fac alții e grozav, tot ce e românesc e, fatalmente, corupt, compromis, lucru de mântuială. Suntem coada și rușinea Europei. Din fericire, realitatea arată altfel. Nu trebuie decât să iei la pas România, ca să vezi că avem și noi exemple de calitate, avem și noi oameni harnici, liberi și competenți, oameni care nu se lasă îndoctrinați, care se țin tari împotriva curentului și încearcă să demonstreze că nu suntem așa cum ne place să credem că suntem. Sunt atâtea cazuri de oameni responsabili, atâtea cazuri de oameni pricepuți, atâția oameni care și-au confirmat priceperea în Occident, aplaudați și respectați pentru performanțele lor.
Se spune că jumătate din vindecarea unei boli ține de psihicul pacientului, de încrederea lui că se va face bine. Ca să ne facem bine, ca țară – și ca să trecem cu bine și prin pandemia aceasta – trebuie să lucrăm la psihicul nostru, ca popor. Să fim, desigur, obiectivi cu greșelile noastre, să acceptăm ce nu merge bine, dar să fim mai încrezători în noi. Nu, chiar nu suntem cei din urmă!
