Ordoreanu, satul reînviat

Apele lacului de acumulare de la Mi­hă­ilești sclipesc sub soarele puternic al amie­zii. Mașinile trec de pe un mal pe altul al Argeșului, pe șoseaua lipită de-a lungul barajului. E vestitul drum al Alexandriei, străbătut din vechime de oamenii șesului și ai Du­nării. La coada lacului, la câțiva kilometri în amonte, câțiva pescari își încearcă no­rocul cu lansete dichisite. Vor scoa­te crapul de câteva kilo­gra­me sau un amărât de cărășel? Locu­rile, e evident pentru oricine, au su­ferit trans­formări radicale. Argeșul de acum nu e râul idilic de odinioară, cu zăvoaie și plaje de nisip, cu maluri în­ierbate pline cu flori. Exca­va­toa­rele și buldozerele i-au săpat al­bia, plăci masive de beton i-au ferecat malurile, apele râului au fost ținute în loc de baraj. Spre finalul comunis­mului, când românii se luptau cu sărăcia, Ceaușescu și sfătuitorii lui, ca să arate lumii că sunt puternici, se luptau cu natura românească: ame­najarea Argeșului și tăierea unui canal până la Dunăre erau obiective majore. Un sat de oameni gospodari, situat chiar pe malul râului, încurca planurile puterii politice de atunci. Prin urmare, în toamna anului 1987, locuitorii din Ordoreanu au primit ordin să evacueze urgent așezarea, întrucât casele lor vor fi demolate, iar vatra satului va fi acoperită de apele lacului de acumulare.

Sub directa supraveghere a lui Ceaușescu

Petre Moțea este unul dintre martorii calvarului îndurat de săteni acum 33 de ani. Își amintește bine atmosfera și faptele, dinainte ca locuitorii să fie forțați să-și strângă avutul și să-și părăsească satul pentru totdeauna: „Eu mă mutasem la București, lucram la Electromagnetica, dar veneam în sat, la părinți. Vechiul Ordoreanu era un sat frumos, liniștit, aveam plajă la Argeș, erau plăcute ceasurile pe­tre­cute aco­lo. Aflasem deja că exis­tau niște planuri ca satul nos­tru să fie de­molat, din cauza ame­najării lacului. M-am nimerit acasă, când l-am văzut cu ochii mei chiar pe Ceaușescu, venit în inspecție pe teren. Era însoțit de o singură persoană. L-am recu­nos­cut ușor, fiindcă îl vedeam mereu la televizor. Atunci eram în grădină și el a trecut pe drum, la vreo 30 de m distanță. Nu a stat de vorbă cu oamenii. După numai o săptămână, a venit ordinul să ne luăm tot ce putem și să părăsim ur­gent satul. Am avut două săptă­mâni la dispoziție”. Martor al dramei trăite de ordoreni în 1987 a fost și Ma­rin Niță, care lucra ca maistru la întreprinderea de industrie ușoară „Aurora” din București, dar păstra legături strânse cu părinții și frații săi aflați în sat: „Pentru noi, a fost o mare supărare, nu știam ce să facem. Ordinul ne-a demoralizat de tot. Aveam ani­male, cereale, unde era să le ducem? Ne-au luat prea din scurt”. Școala din Ordoreanu Vechi fusese renovată cu numai un an în urmă. Dar acest lucru era nesemnificativ pentru autoritățile centrale, care urmăreau să ducă la bun sfârșit lucrarea „grandioasă”, un epitet des folosit la jurnalele de știri. Nu a contat un sat cu vreo câteva sute de familii, cu atât mai puțin biserica și clădirea școlii, chiar dacă varul de pe pereți nici nu se uscase bine. Ion Cornaciu, ori­ginar din comuna vâlceană Bălcești, abia fusese numit director al școlii generale din Clinceni și avea în subordine și școala generală din Ordoreanu Vechi: „Inițial, au vrut să cons­tru­iască un pod peste Argeș, fiindcă aveau în plan să facă au­to­strada București-Alexan­dria-Cra­iova, dar conducătorul de atunci al României a aban­donat proiectul, din cauza cos­turilor prea mari. Deja fuseseră săpați pilonii podului. Pentru satul Ordoreanu exista deja o dispo­ziție de sistematizare. Du­pă câ­teva vizite în teren, cei care îl însoțeau pe condu­că­torul de atunci al țării i-au propus ca satul să fie demolat. Decizia a fost luată, dar să știți că nu a fost adoptată o hotărâre de gu­vern, nu există o hârtie oficială, un document, ordinul a fost neoficial, de la autoritățile de partid de la vremea res­pectivă, către autoritățile locale și către constructori. Oamenii au fost anunțați să-și strângă ce mai au, că satul va fi demolat. În felul acesta s-a trecut la fapte. Au fost demolate și școa­la, și biserica, distrus și cimitirul satului, străzile și tot ce era în satul Ordoreanu”.

Numai un protest firav

Viața în România comunistă căpătase un ca­racter cazon. Circula o vorbă ca un slogan: „Or­dinul e ordin, se execută, nu se comentează”. Unii or­donau, alții executau. Nu era loc nici măcar pen­tru întrebări „de ce?”, „cum așa?”, „care-i te­me­iul?”. Locuitorii din Ordoreanu poate au mai vociferat, pe ici, pe colo, în familie, între rude, între prieteni, dar nu au îndrăznit să refuze îndeplinirea acelui ordin. „Ne-am mobilizat toți frații, ca să-i ajutăm pe părinții noștri să părăsească satul. Am strâns tot ce am putut și am plecat la Bragadiru, cu porcul după noi, cu grâul, cu porumbul, parcă eram emigranți. Până să înceapă demolarea, au venit și au dezgropat morții din cimitir, au cărat osemintele cu camioanele și le-au reînhumat la Clinceni”, își amintește cu emoție Marin Niță. Profesorul Ion Cornaciu relatează că a primit ordin să evacueze urgent școala din Ordoreanu, să ia arhiva, mobilierul, toate obiectele de inventar și toate celelalte bunuri și să le transfere la Clinceni. Între timp, sătenii se străduiau să strângă tot de prin case și acareturi și să plece la rude, în București, sau în apartamentele care le fuseseră repartizate în Bragadiru, dar locuințele acelea nu erau încă bune de locuit, blocurile erau în diferite stadii de fini­sare. „Cum, necum, fiecare s-a descurcat, ne-au pus la dispoziție camioanele care se aflau pe șan­tierul deschis pentru construirea barajului de la Mihăilești. Părinții mei au primit o locuință la Bragadiru, un apartament cu trei camere, dar nu avea niciun fel de utilități, nimic, fără uși, fără încălzire, era luna octombrie, se făcuse deja frig. Pe părinții mei i-am luat la București, dar cei care nu au avut de ales au stat peste iarnă în apar­ta­mentele acelea, și-au luat o sobă, au scos burlanul pe fereastră, cred că a fost o iarnă groaznică pentru ei”, măturisește Petre Moțea. Și totuși, o voce s-a ridicat împotriva demolării abuzive a satului Ordoreanu: „Dizidentul Vasile Paraschiv era născut chiar în Ordoreanu Vechi. Locuia la Ploiești, în anul acela, și a protestat public față de demolarea satului. Protestul său a avut și ecouri in­ternaționale, dar degeaba”, precizează profe­sorul Ion Cornaciu. La începutul lunii octombrie 1987, satul a fost pus la pământ, iar apele lacului de acumulare au acoperit încet și ireversibil fosta vatră de locuire. Sătenii au fost despăgubiți după revoluție, dar banii primiți abia le-au ajuns pentru câteva lucrușoare.

Ordoreanu Nou

După 1990, un grup de inițiativă a făcut de­mersurile necesare pentru reconstruirea satului Ordoreanu pe un alt amplasament. Primăria Clin­ceni a pus la dispoziție un teren, lângă pădure, și le-a reconstituit foștilor locuitori dreptul de pro­prietate. Unii au vândut terenul primit, alții l-au păstrat, și-au construit case și au devenit locuitori permanenți ai satului Ordoreanu Nou. Vreo 40 de familii provin din vechiul sat. Restul, vreo câteva sute de locuitori, este format din cei care au cum­părat teren aici. Dispun de străzi asfaltate, de elec­tricitate și de rețea de gaz. Nu au rețea de apă și de canalizare. A fost reconstruită o bisericuță, există chiar și un muzeu dedicat vechiului sat. La intrarea în localitate, panouri comemorative anunță trecă­to­rul că a ființat odinioară un sat Ordoreanu, dis­trus abuziv de autoritățile co­mu­niste. Vatra acelei așezări zace acum sub lacul de acu­mu­lare, ale cărui apei scli­pesc sub soarele amiezii. Ape­le Argeșului, zăgăzuite la Mi­hăilești, au acoperit ve­chiul sat, dar uitarea nu a reu­șit să-l acopere. Sper că toate aceste mărturii vor fi dovada că pe aici, pe la noi, satele nu au dispărut numai din cauza cataclismelor naturale, a răz­boaielor sau din cauză că au fost înghițite de orașele mari. Ordoreanu a dispărut în urma deciziei unui dictator, iar de­cizia aceea nu a fost nică­ieri menționată oficial.