Dumnezăul minerilor

– Petru Iacob și poveștile lui cu aur –

Petru Iacob a împlinit nouăzeci și unu de ani, dar nu și-i arată. „E în putere, glumeț, și abia așteaptă oameni cu care să po­vestească”, îmi spusese fiica lui, Ana, la telefon. Și uite-l acum în fața mea, îmbrăcat cu o cămașă albă, scrobită, ce ține de eleganța cuminte a altui veac. Petru Iacob, cel mai bătrân miner din Băița, mă așteaptă, curios și bucuros, totodată, că-i căutat „tom­­nai de la un ziar”. Mă avertizează de la în­ceput: „Poveștile-s multe, de nu le mai știu la toate firul, dar greu e până încep să le spun, c-apoi se înșiră, de vin una după alta, ca oile pe drum”. I-am spus că mi-ar plăcea să-și amintească „povești cu aur”, din vremea când el era tânăr, iar la Băița se sco­­teau munți de zăcământ prețios. Mulțumit de-ntre­bare, bătrânul zâmbește și își închide ochii pe jumătate, ca să lase întâmplările să-i vină în gând mai ușor. „Neam de neamul meu a trăit aici, lângă gura băii. Mina ne-a hrănit și ne-a ținut așa cum stau pruncii pe lângă șurța mamei. Mereu, mereu am așteptat ceva bun de la ea și-am tot sperat și cu speranța asta am trăit. Câteodată, munca ne-a fost răsplătită, alteori, nu. Dar indi­ferent c-o fost bine sau rău, de mină noi nu ne-am lăsat niciodată. În mina asta a noastră e cupru, zinc, plumb, dar mai ales aur, și toți de pe aici, doamnă dragă, am avut nădejde că odată și-odată o să ne îmbogățim. Unii au reușit, alții au rămas cu visele. Eu nu cred că este miner care să intre în mină fără gândul că va da lovitura, că va găsi comoara, piatra bogată care îi va schimba viața de tot, încât să nu mai coboare în fundul pămân­tului. Nu degeaba se salută minerii din lumea asta cu „Noroc bun!”. Norocul e Dumnezăul minerilor, și la el se roagă fiecare, când coboară în mină. Norocul că va da de o vână bogată de minereu, dar și norocul să nu pățească ceva, să nu se surpe vreo ga­lerie, să nu-l prindă cumva vreo stâncă rosto­golită, adică norocul să se întoarcă afară, în lume, viu. De multe ori, când eram la lucru, ajungeam în­tr-un loc care se cheamă „La vâna mare”, mai în­spre Barbura, unde e o galerie tare bogată în aur. Acolo este și un izvor cu apă curată și bună. Beam apă din izvorul acela de sub pământ și mă gân­deam că poate se milostivește Vâlva adâncu­rilor și-mi arată unde să sap, unde să caut pia­tra aia care m-așteaptă pe mine ca să mă-mbo­gă­țesc. Vedeți dumneavoastră, dacă n-ați cobo­rât niciodată în mină, nu mă puteți înțăleje. Mina, pe de-o parte, te atrage și-ți promite, te ține legat de ea, ca o muiere, de nu mai poți s-o uiți, pe de alta, te înspăimântă și te pedepsește, dacă n-ai norocul de partea ta”.

„Boamba” cu aur

Ca să fii un miner bun n-ai nevoie de multe. Îți „trăbă” doar un „hoamer”, un ciocan cu care să spargi piatra, și un „șaitroc”, un fel de cove­cioa­ră, în care să speli nisipul, ca să vezi pe marginea lui scânteind aurul. Deși e pensionar de zeci de ani, deși n-a mai ajuns în mină decât în vis, Petru Iacob mai are încă uneltele cu care a lucrat. A intrat prima dată în mină când de-abia împlinise opt ani. Tatăl lui l-a luat într-o zi și i-a spus fără drept de împotrivire: „Hai cu mine, că de-acuma și tu poți aduce vreo cinci kile de piatră în spate!”. Au intrat în galerie și-au mers, și-au mers, până când numai flăcăruia lămpii de carbid le mai lumina drumul. „Cât o boabă de mac, așa se vedea lumina în întunericul gros care ne înconjura”. De-abia a putut căra în spate sacul plin de pietre pe care i l-a dat tatăl lui. Când a ieșit din nou la lumina zilei, s-a simțit cumva ciudat, parcă nu mai era el, cel de dinainte. Drumul ace­la a fost ca un botez, prin care a rămas legat pe veci de mină. Cu teamă, dar și cu speranță. Tot de la tatăl lui a învățat și tainele mineritului. „Era cam înainte de război, când aduceam pe ascuns pietrele din mină, de-acolo de unde era vâna mai albastră, vineție, că aia e cea mai bogată. Le spărgeam apoi acasă și le mărun­țeam în mojar, până se făceau nisip mărunt, ca făina de mălai. Spălam apoi nisipul în multe ape și așa se ale­gea „galița”, aurul, pe marginea șai­tro­cului. Tata îl aduna cu mare grijă, pu­nea făină pe el și puțină apă și îl fră­mânta așa cum frămânți aluatul de pită, până se făcea o bilă, cel mai ade­sea cam cât o alună, pe care o băga într-o batistă. Aduna bile de astea mai multe, după mai multe drumuri în mină, până când făcea o «boambă» cu aur, cât un măr de mare. Pe asta o ardea în lin­gură, cu mercur, ca să se aleagă au­rul deoparte. Câtă vreme lucra, mă tot întreba pe mine, că eram mereu pe lângă el, ca să văd cum face și ce face: «Oare cât am strâns de data asta?», zicea. «Oare să avem vreo două gra­me?». Câteodată, aveam, altă dată, nu. Când aveam, tata vindea aurul la niște oameni care îl cumpărau. Unii l-au as­cuns și l-au păstrat, alții l-or fi vân­dut mai departe. Eu știu însă că din câtă muncă a fost, din câtă zădărnicie, noi tot nu ne-am îmbogățit. Poate că așa ne-a fost felul neamului”.

Mireasa adâncurilor

Când a ajuns un adolescent și-a vă­zut cât de grea e munca în mină, Petru Iacob s-a dus ca ucenic la un curelar. A crezut că munca la lumina soarelui va fi mai spornică, dar n-a fost așa. Până la urmă, s-a întors pe galeriile băii. Pe atunci, vagoneții cu minereu se scoteau afară din mină cu caii. „Se legau câte șase vagoneți la un cal și minereul era apoi încărcat în răzne, corfele fu­nicularului, cu care se ducea la uzina de pre­parare. Pe derdeleu coborau corfele, una după alta, înșirate pe sârmă. Pe vremea aia, șefi la mină erau numai unguri și nemți, noi, românii, eram doar lucrătorii de jos, talpa minei. Un singur român a ajuns maistru, că era tare deștept. Era atunci și un paznic ungur, Dejo, sau Bodi, nu țin minte exact cum îl chema, care ne încuia uneori în mină, în bătaie de joc, și nu ne rămânea decât să ne ru­găm să nu vie Vâlva, până ne des­cuia iară. Știți ce-s Vâlvele, nu? Ați auzit până acum de ele? Vâlva este stăpâna de drept a oricărei mine, un fel de soră a ielelor, care trăiesc sub pământ. Umblă numa după feciori nenuntiți, îmbrăcată tot mereu în mireasă. De ziua ei, că erau niște zile anume, nu intra ni­meni în mină, așa de tare se temeau toți. Tata zicea că dacă fluieri în mină, fuge aurul de tine și vine Vâlva, stăpâna lui, și te pedepsește, așa că ne purtam cuminți și smeriți, nu care cumva s-o supărăm cu ceva.”

Când caii, aproape orbi, care trăgeau vagoneții, au fost înlocuiți de-o locomotivă uriașă, Petru Ia­cob a ajuns conductorul ei și s-a gândit că viața lui, a minerilor, va fi mai bună. Dar n-a fost. „Nu e ușor să stai a treia parte dintr-o zi în întuneric, sub pământ”, zice, c-un fel de amărăciune resemnată. „Părțile astea de întuneric, adunate toate, fac une­ori cât o viață de om. Dacă minerul ajunge la anii pensiei, se poate zice că a avut o viață norocoasă, că a scăpat adică de capcanele băii. Când eram copil, scurtam drumul spre farmacia din Băița, luând-o direct pe galerie, împreună cu fratele meu, și ieșeam la altă gură a băii, care e undeva dea­supra farmaciei. Pe-atunci, eram mai mult curios decât spărios, mi se părea că baia e vie, că respiră așa, ca un om, că oftează. Acuma, și dac’aș putea să mai merg, nu am unde. Mina s-a-nchis. Au zis că nu mai e aur în ea și i-or pus lacătă pă ușă. Nu mai e aur? Zece generații de-acum înainte, și tot ar fi avut de scos minereu din belșug. Și nu doar aicea, la noi. Peste tot! Toți munții noștri îs plini de aur”. Bătrânul Petre Iacob s-a întristat. Schimb vorba și îl întreb dacă are vreo amintire frumoasă, legată de anii când spăla aurul în șaitroc. „Am, da’ nu știu exact dacă e amintire. Mă tot visez intrând în mină, de la un timp. Merg pe tunel, mai merg și mai merg și dacă mă uit înapoi, spre intrare, parcă mă văd cumva tot pe mine în gura băii. Nu știu ce-o însemna. Nu-mi mai arde mie acuma de aur, la aproape o sută de ani. Mă tot gândesc: să fie dorul aurului, care nu se astâmpără-n mine nici acu­ma, la bătrânețe, sau să fie așa, un dor de ti­nerețele mele, de timpul cât am fost fericit?”