Călătorie într-un paradis cu flori: „Tărâmul Tuberozelor”

Pe drumul național ce leagă Mediașul de Si­ghișoara, urmând, printre dealuri, cursul Târnavei Mari, pe partea stângă îți atrage atenția un panou pe care scrie, cu litere mari și negre, „Hoghilag. Tărâmul Tuberozelor”. Sat săsesc, cu rostul aproape pierdut după plecarea lo­cuitorilor lui în Germania, localitatea și-a redo­bân­dit o nouă identitate, printr-o sărbătoare deve­nită celebră: „Noaptea tuberozelor”, un eveniment inspi­rat de vastele plantații de tuberoze ale lo­cal­ni­cilor, florile magice care umplu bolțile verii cu parfumul lor minunat. Și chiar dacă, în condițiile restrictive impuse de pandemie, sărbătoarea nu s-a des­fășurat cu amploarea de altădată, iubitorii tube­ro­zelor au ales, totuși, să bată drumul spre Hoghilag.

Furtișagul

Pe Emil Muntean l-am cunoscut în 2016, la pri­ma ediție a „Nopții tuberozelor”. Înainte ca pro­gramul cultural să înceapă, se oferise să ne înso­țească într-o plimbare prin propria lui grădină cu flori. O călătorie în paradis! Înalte, subțiri și drepte, păreau niște lumânări cu flăcări de flori albe, fos­forescente și care împrăștiau sub cerul albastru al verii, un parfum venit parcă din altă lume, din­tr-o poveste cu îngeri coborâți pe pământ.

Emil Muntean venise în comună la începutul anilor 1960, când a primit repartiție la IAS-ul din Hoghilag. Agronom de profesie, înainte să se ocu­pe de pământurile mănoase din lunca Târnavei Mari, a vrut să afle taina florilor albe, din grădina vecinului sas, Günther Talboch, al căror parfum se risipea peste sat ca un fum. A aflat că tuberozele (sau chiparoasele, cum le spun și astăzi bătrânii) erau o tradiție a locului, cultivate de sașii din sat. Noap­tea, când florile porneau să-și deschidă pe­talele, se spunea că gospodarii sași se culcau prin­tre straturile de tuberoze, ca nu cumva parfumul cel prețios să atragă răufăcători, dornici de câștiguri mari și imediate.

„Primii cultivatori de tu­beroze din România au fost sașii din Hoghilag. Își vin­deau tuberozele doar la Bra­șov, iar prețul lor era același cu al unei pâini. Mai bine de zece ani, ei au fost singurii care au cul­tivat tuberoze în Hoghilag. Degeaba ne rugam de ei să ne dea și nouă câte-un bulb, că nici nu vroiau să audă. Tot ce le rămânea sau nu li se părea a fi de calitate, toți bulbii de care nu mai aveau nevoie erau arși în foc”, po­vestea, la prima noastră întâlnire, Emil Muntean. Ani la rând l-a rugat pe vecinul Günther să-i dea sau să-i vândă și lui câțiva bulbi. N-a vrut sub nicio formă, deși nu era om rău, iar ca vecini, se înțele­seseră întot­deauna bine. Ba, se mai și ajutaseră, ori de câte ori unul dintre ei avea ne­voie de câte ceva, așa cum se obiș­nu­iește la țară și la oamenii de omenie. „Mult timp n-am înțeles de ce refuzul lui era atât de categoric. Adevărul este că sașii, dacă ar fi dat bulbi și altora, culturile s-ar fi extins și în alte zone și, implicit, câștigurile lor s-ar fi dimi­nuat. Într-o toamnă, însă, am văzut că lui Günther îi rămăseseră două lădițe de bulbi, oarecum uitate pe lângă gard, pregătite parcă să fie aruncate. L-am rugat să mi le dea mie, dar iarăși m-a refuzat. Pe urmă, am văzut că le aruncase în grămada de gunoi din fundul grădinii. Mi le doream prea mult ca să nu profit de ocazie. M-am dus și le-am luat. În­tr-un fel, da, am furat bulbii aceia, dar nu-mi pare rău. Se spune că florile pe care le furi ca să le înmulțești se prind sigur și sunt mai frumoa­se și mai viguroase decât cele pe care le cumperi sau le primești. Pentru că, poate, cele cumpărate sau primite nu-ți sunt date cu ini­mă curată, și atunci n-o să ai parte de ele”. Așa a devenit Emil Muntean primul român care a ajuns să cultive tuberoze în Hoghilag.

Războiul florilor

Sunt din nou în fața casei cu numărul 314. Dar Emil Muntean nu mai este, ca să-mi deschidă poarta grădinii. S-a stins la puțin timp după moar­tea soției sale. Însemnările de mai sus le-am regăsit recent, în hârțoagele ce-mi umplu biroul, și mi-am dorit să-l întâlnesc din nou. Prea târziu, din păcate. Dar tuberozele sale sunt încă acolo, în grădina în care-au înflorit românește, pentru pri­ma dată, în anii ‘60.

De tuberozele lui Emil Muntean se ocupă acum una dintre cele patru fiice, Luminița, îm­pre­ună cu soțul său, Marian Stroilă. Ei duc și afacerea, și povestea mai de­parte. Greu, însă, pentru că-s vre­murile grele și oamenii nu mai au cuvânt ca odi­nioară, spune Luminița Stro­ilă: „Când actualul primar a decis să promovăm zona și tu­berozele, în ideea ca lumea să afle de noi și de satul nostru, ne-a rugat să ținem cu toții de prețul stabilit, pentru a stopa din avântul speculanților. Pentru că vin bucureștenii, care cumpără zeci de mii de fire pe sezon, și ne dau un preț de nimic, mințin­du-ne că florile nu se vând și forțându-ne astfel să lăsăm din preț. Iar unii dintre consătenii noștri, grăbiți să-și vândă mar­fa, dau flo­­rile sub prețul stabilit de co­mun acord, și de aceea totul devine haotic și greu. Am au­­zit că la Bucu­rești, firul de tuberoză se vin­­­de cu 6-15 lei, iar nouă, care muncim atât la ele, cei de acolo ne dau uneori mai puțin de 1,5 lei pe fir. Dacă noi, cei din Ho­ghi­lag, am fi uniți, nu s-ar întâmpla toate astea”.

La ora actuală, în Hoghilag sunt 20 de culti­vatori de tuberoze, dar niciunul dintre ei nu trăiește exclusiv din asta. Pentru că nu se poate. La început, sașii ce aduseseră primii bulbi în zonă erau singurii producători din țară, ceea ce le permitea să țină la preț. „Dacă am găsi o modalitate de a face parfum de tuberoze sau pe cineva interesat să ne cumpere florile, ar fi bine pentru toți grădinarii din sat, că n-am mai fi atât de stresați să le vindem repede și nici n-ar mai profita de noi unii și alții”, afirmă, cu nă­duf, Luminița.

Un mister dezlegat

Sunt dificil de cultivat tuberozele și, pe deasupra, sunt și plante misterioase, care înfloresc o dată la trei ani. Și atunci, pentru ultima oară. „După ce înfloresc, bulbul din care a ieșit floa­rea moare, trebuie aruncat. Rămân, lângă el, o mulțime de alți puiuți mici, pe care, timp de doi ani, îi tot punem în pământ primăvara și îi scoatem toamna. După trei ani, înfloresc și o luăm de la capăt. Tuberozele înfloresc cam două luni din an, ma­ximum trei, iulie-august, poa­te septembrie. Au fost ani în care am vândut 60.000 de fire, dar și alții, mai slabi, în care abia dacă am făcut 20.000”, explică Luminița Stroilă. „Câte plăntuțe aveți, acum, cu totul, în grădină?”, întreb. „Vreo 90.000 de rădă­cini”.

90.000! Și de numărat pare mult, dară de în­grijit! Și unde mai pui că până plăntuța s-ajungă floare, de primăvara și până toamna, în octombrie, tuberozele sunt udate cu apă adusă cu cisterna din Târnava Mare. Clorul din rețeaua de apă a comunei nu le priește deloc.

Și totuși, în ciuda greutăților ivite în drum ca niște buruieni, cultivarea tuberozelor se transmite la Hoghilag din generație în generație, de peste 65 de ani. Sașii au plecat, dar florile lor au rămas.

Și-a mai rămas și „Noaptea tube­rozelor”, un eveniment care aduce turiști mai mulți decât încap pe ulițele din Hoghilag. Mulți sunt străini. Cu atât mai mare mândria localnicilor, care-i „ghidează” cu drag, ca să vadă plantațiile de tuberoze, să se lase îm­bătați de mireasma lor. Și nu pot să nu mă întreb: oare fără nevinovatul fur­tișag al lui Emil Muntean, de acum aproape 60 de ani, rostul de azi al sătenilor din Hoghilag ar mai fi exis­tat?