Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mânăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul” – Gai, jud. Arad

– O fereastră. O fereastră tăiată între o odaie și o biserică: la asta s-ar putea reduce, în două cuvinte, povestea Mânăstirii „Sf. Simeon Stâlp­nicul” din satul Gai, de lângă Arad. O mânăstire neobișnuită, ținând lao­laltă trei biserici. De trei ori le-am trecut și eu pragul, de fiecare dată în alt ano­timp. Și tot de atâtea ori m-a întâmpinat aceeași pace așezată izbă­vitor peste tumultul vieții, rămas dincolo de porțile mânăstirii –

Episcopul

Iisus Hristos Pantecrator în bisericuța de lemn

Jumătatea secolului 18, în Ardeal. Sinesie Jiva­novici, episcopul ortodox al Aradului, simte că nu mai e mult până ce Dumnezeu îl va chema în împărăția Sa. Boala mușcă tot mai flămândă din trupu-i împuținat, deși încă tânăr. Nu mai are putere să coboare cele câteva trepte, să facă bruma de pași dintre casă și biserica-n care-l aș­teaptă credincioșii. După nume-i știe pe fiecare și, uneori, din iatacul în care zace, aproape că le aude fie­care șoaptă a rugăciunilor. Sârbi și români, dar orto­docși deopotrivă, a ridicat, împreună cu ei, așezământul acesta, la margine de oraș. Dar până când osemintele i se vor odihni sub lespedea altarului din biserică, ar vrea să-i mai vadă, măcar o dată. Să-i simtă alături de el. Dorința îi devine rugă și ruga din biserică, ascultată de Dumnezeu, se transformă în faptă. O fereastră! Le va cere credincioșilor săi să taie o fereastră în zidul cel gros ce desparte casa în care stă, de biserică. Să fie una, așa cum una sunt păstorul și turma, mereu.

Fereastra tăiată în zid l-a ajutat, în ultima peri­oadă a vieții sale, pe episcopul Sinesie Jivanovici, să le fie alături credincioșilor săi și, cât l-au mai ținut puterile, să-i binecuvânteze, la sfârșitul fiecărei liturghii. Acum, fereastra are obloanele trase și gratii de fier. Cer îngăduință s-o deschid puțin, s-arunc o privire în biserică. Vreau să văd ce vedea episcopul Sinesie printr-un ochi de geam. E întuneric în biserică, doar flacăra unei candele aruncă ușoare tremurări de lumină pe catapeteas­ma înnegrită de timp. Iartă-mi, Doamne, îndrăz­neala! La locul lor am să las tainele, fără să mai caut să le deslușesc.

Aripa protectoare a viitorului patriarh Teoctist

Biserica de lemn din Seliște

Episcopul Sinesie Jivanovici a ctitorit mânăs­tirea în 1760. Trecuseră deja zece ani de când fusese ales episcop al eparhiei românești a Ara­dului, cu jurisdicție peste Bihor și Hălmagiu, având drept misiune de a ține piept autorităților vre­mii, care încurajau expansiunea Bisericii Ro­mâne Unite cu Roma. Cercetând 271 de sate, pen­tru care a întocmit o statistică a clerului și a cre­dincioșilor, episcopul n-a ezitat să-i răspopească pe preoții care-și lepădaseră credința ortodoxă. Răscumpăra, astfel, fie și numai simbolic, jertfa creștinilor ortodocși, aruncați în temniță de auto­ritățile habsburgice ale vremii. Strădaniile sale, de păstrare a credinței ortodoxe în părțile acestea ale imperiului, au avut ecou în rândurile credincio­șilor, care l-au ajutat, iar cu banii obținuți, Sinesie a ridicat mânăstirea, așezată sub hramul „Sfân­tului Simeon Stâlpni­cul” și gândită și drept reședință epis­copală, „spre veșnica mea pomenire și pentru folosul urmașilor mei în scaunul episcopal, precum și pentru trebuințele obștei credin­cio­șilor”, după cum însuși Epis­copul Sinesie preciza în tes­tamentul său.

Două secole mai târziu, conducerea comunistă a țării avea să decidă închiderea tu­tu­ror mânăstirilor, excepție făcând cele care adăposteau un muzeu. Pentru a evita în­chiderea Mânăstirii Gai, epis­copul de atunci al Aradului, Ienopolei și Hunedoarei, Teoc­tist, viitorul patriarh al României, decide, în 1967, înființarea aici a unui muzeu, cu obiecte donate de preoți din județele Arad și Hunedoara.

Biserica inițială, construită pe vremea lui Si­nesie Jivanovici, e mică și albă. Când intri în ea din lumina de afară, întu­nericul dinăuntru pare de nepătruns. Câteva cande­le pâlpâie discret și, într-un colț, lângă pangar, o măicuță tăcută citește dintr-o carte de rugă­ciuni. Undeva, în dreapta, pe o placă de marmură albă, sunt scrise numele tuturor episcopilor ale că­ror oseminte odihnesc în altarul bisericii, o parte dintre ele, strămutate din vechea catedrală a Ara­dului, demolată în 1861. Exceptând biserica din Gu­rasada, din județul Hu­ne­doara, ce datează din secolul XIII, nici o altă biserică de piatră de pe malul drept al Mureșului nu e la fel de veche ca aceasta, de la Gai.

Icoană veche

În dreapta bisericii de piatră, mult mai mică și mai simplă, se află o altă bisericuță de lemn, stră­mutată aici în 1984, din satul Seliște, județul Arad. Înnegrit de vreme sau de soluțiile folosite în timpul restaurării, lemnul contrastează elegant cu albul bisericii de piatră, de care-o despart câțiva pași. Întind mâna. Aproape pot atinge chipul lui Iisus Hristos Pantocrator, căci nicăieri altunde ca-n bisericuțele astea cu trup de lemn, cuvintele „Iisus în mijlocul nostru!” nu pot avea o întrupare mai concretă. Îi simt mângâierea pe creștet și co­pilul care se mai ascunde în mine i se cuibărește-n brațele de lumină ce umplu, fără de vamă, bise­ricuța.

Ceva mai departe, mult mai impunătoare și mai tânără decât suratele sale din curtea mânăs­tirii, e biserica cea nouă, de zid. Construită între anii 2002-2009, sfințită în 2011, are, la exterior, ceva din măreția voievodală a mânăstirilor din Bucovina. Înăuntru, liniștea se sparge ritmic, sub fiecare pas pe marmura albă a pardoselii. Pe pe­reți, culori, multe și vii, animă scenele biblice, dându-le un neastâmpăr omenesc. Catapeteasma, însă, e ceva ce n-am mai văzut nicăieri: toți sfinții sunt întrupați din foiță de argint, cu irizări aurite din loc în loc, iar icoanele împărătești sunt aproa­pe în mărime naturală.

„Oamenii zilelor noastre nu mai găsesc dragostea nicăieri”

Părintele Clement Iordache

Părintele Clement Iordache e duhovnicul Mâ­năs­tirii Gai. E foarte tânăr, deși trupești suferințe și-au lăsat urmele pe chipul său. Greu de spus dacă liniștea din curtea mânăstirii, spartă doar de toaca ce cheamă la cină, e cea care i s-a cuibărit în privire sau, dimpotrivă, pacea adâncă, iradiată de făptura sfinției sale, a împrumutat locului li­niștea.

Născut în Banat, la Arad, părintele Clement a decis extrem de de­vre­me că monahis­mul e drumul pe care vrea s-o apuce. „Sora mai mică a mamei e călugăriță la Mânăstirea Vo­ro­neț și am fost mereu fascinat de tot ceea ce vedeam acolo, când mergeam în vizită. Când am ter­minat clasa a treia, am plecat de la bunicii moldoveni din partea mamei, care m-au crescut, hotărât să mă fac călugăr. M-am dus la Mânăstirea Neamț, Procov, dar, evident, nu m-a primit nimeni. N-am renunțat și am ajuns la schitul Icoana, de lângă Neamț, dar părintele Andrei de-acolo mi-a recomandat să termin clasa a opta și abia apoi să revin. Așa am făcut, dar mi-a spus să merg la o mânăstire din zona în care m-am născut. Am venit la Arad, la Mânăstirea Hodoș-Bodrog, și aici m-au primit. E drept că aveam deja 16 ani, pentru că, din cauza unor probleme de familie, abia atunci terminasem clasa a opta”, povestește părintele. Și pentru că la Mânăstirea Hodoș-Bodrog erau mulți călugări bătrâni și era mare nevoie de personal care să aibă grijă de ei, la îndrumarea duhovnicului și cu îngă­duință de la părinții din mânăstire, părintele Cle­ment s-a pregătit pentru Facultatea de Medicină. Drept model l-a avut pe Sfântul Luca al Crimeii, episcop și mare chirurg. Câțiva ani, a lucrat în medicina de urgență, dar, pentru că asta presupune efort fizic și uzură, a fost nevoit să se retragă, atunci când el însuși s-a îmbolnăvit.

„Înflorit-a pustiul ca și crinul”

Biserica nouă

Mult a ezitat părintele Clement până să-mi vor­bească, gândindu-se că nu e el cel mai în măsură să-mi spună istoricul mânăstirii. Doar că nu despre asta voiam să-l întreb. Mult mai mult mă interesa neliniștea lumii, care ajungea în bise­rică, prin credincioși…

– Părinte, cum ați trecut, ca preot, prin perioada de izolare și de restricții, când oame­nilor li s-a interzis să mai intre în biserică?

– Credința oamenilor, multă sau puțină, atâta câtă e, a celor care vin la biserică, ne ridică pe noi către Dumnezeu. Ei zic că noi, oamenii bisericii, le facem legătura cu Dumnezeu, dar eu zic că ei fac asta pentru noi. Ei, bine, în pandemie am sim­țit puternic lipsa aces­tei lucrări. Au fost zile în care n-am împărtășit pe ni­meni. În anii copilăriei, am asistat cândva la o pre­dică și zicea un părinte că bucuria unui preot e atunci când ai cui să-i faci slujbă. Mi s-a părut ciu­dat. Acum, în pandemie, am simțit pe pielea mea spusele acelui preot: obiș­nuit să ies, duminică de duminică, la predică, să-i privesc pe credincioși și să le vorbesc, m-am trezit într-o zi că nu e niciunul, doar eu și maicile. Pe ele ce să le mai învăț? Că ele știu deja ce am eu de spus…

– Vă întreb, nu doar ca preot, ci și ca medic: la ce să luăm aminte, ce să învățăm din perioada asta de pandemie? Care ar fi lecția?

– Înțelepciunea poporului român spune așa: „Totdeauna drumul tău / Să-l începi cu Dumne­zeu / Unde-i el, cu harul său, / Niciun lucru nu e greu”. Așadar, lecția e asta: fără Dumnezeu, nu putem face nimic. Sim­plu.

– Vin tineri la mâ­năstire?

– V-aș răspunde cu o propoziție din Biblie: „Înflorit-a pustiul ca și crinul”. Așa și tinerii vin la mânăstire, pentru că, probabil, găsesc în viața monahală o oază la care te poți adăposti oricând. Poate noi, călugării, a­vem mai multă răbdare, mai mult timp, ceilalți preoți, cu viață de fami­lie, sunt mai ocupați. Dar, slavă Tatălui, vin!

– În întâlnirile cu ei, ați aflat ce anume îi frământă?

Fereastra episcopului Sinesie, spre interiorul bisericii

– Dar ce nu-i frământă? La nivel profund, nu-și mai găsesc dragostea, asta vedem zilnic. Și nu doar tinerii n-o găsesc. Când vorbim de dra­goste, gândim așa: înțelegerea din viața de fami­lie, sinceritatea și curăția din viața cotidiană, o profesie pe care s-o facă cu drag… Cei mai mulți caută, dar nu găsesc, sau poate nu înțeleg ce gă­sesc, deoarece păcatele îl fac pe om să nu vadă ce trebuie, și atunci se fac alegerile greșite. Căutând, dacă omul vine la bi­serică și are povățuitor, poate ieși la lumină.

– Să fie, în toate astea, lipsuri legate de cei șapte ani de-aca­să?

– Mulți vorbesc de traume din copilărie. Și eu am crescut cu tată vitreg, agresiv, cu părinți bețivi, din punc­­tul acesta de ve­dere nu sunt altfel decât mulți alții. Dar „Cum îți așterni, așa dormi”, asta cred. Nu toți oamenii sunt la fel, unii sunt mai slabi de înger. Dacă a fost ci­neva care să-ți insufle cât de puțin starea de rugăciune și să te în­vețe că asta duce la liniște și împlinire, e bine. Problema e că, în vremurile astea, nu mai are cine să-i învețe pe tineri ce să facă. Poate așa se și explică de ce dezordinea din viața de familie are mai târziu repercusiuni asupra lor. Dar nu numai tinerii, ci toți cre­dincioșii au nevoie de cineva să-i pună pe cale. Cel care-și dă seama că greșește se îndreaptă. Dacă nu-ți dai seama că greșești, nu ai cum să te îndrepți.

„Și viața noastră e o fereastră care se poate deschide ori într-o parte, ori în alta”

Icoanele argintate de pe catapeteasma bisericii noi

– Cu îngăduința dvs., părinte, v-aș ruga să-mi vorbiți și despre fereastra episcopului Sinesie. Îmi pare că mare nevoie de-o astfel de fereastră am fi avut și noi, mai ales în starea de urgență…

– Episcopul Sinesie Jivanovici a dat, fără îndoială, dovadă de cele trei virtuți: credința – tradusă prin prezența la litur­ghie, pentru care, bolnav fiind, a făcut fereastra; nă­dejdea – pentru că doar cu nădejde ne putem mân­tui; dra­gos­tea – și față de biserică, și față de credincioși; dorea să le fie alături, să-i vadă, să-i binecu­vânteze. De fapt, și viața noastră e tot o fe­reastră care se poate deschide ori într-o parte, ori în alta. Contează foarte mult spre ce di­recție o des­chidem. Părinții bisericii ne învață că atunci când Ioan Botezătorul s-a ascuns în pustie, oamenii au mers după el și l-au căutat. Trebuia ca ei să tragă de ușă și s-o deschidă, ca și plata să le fie mai mare. Plata duhovnicească, desigur. Așa e și cu ferestrele cre­dinței: noi, ca slujitori ai bise­ricii, suntem dispuși să le deschidem, și facem asta, dar credincioșii trebuie să vină și să le des­chidă de tot. Și feres­trele, dar, mai ales, ușile. Asta e jertfa lor. Iar atunci când vin, e bine să nu gă­sească gratii, că se mai întâmplă și așa.

*

În întregul său, Mânăstirea Gai m-a ajutat să-nvăț lecția despre fereastră. Căci, în vremurile astea zbuciumate și fără de noimă, tot mai încer­cate ni-s trupul și sufletul de boli, de griji, de-aler­gătură. În cămăruțele strâmte ale clipei și ale vieții, sunt tot mai înalte și mai groase zidurile ce ne despart unii de alții, om de om, dar și cele ce ne-nde­părtează, pe nesimțite, pe noi de noi înșine. Tre­buie să credem, să ne dorim și să ne ru­găm ca toate zi­durile astea să devină ferestre. Pentru că numai dincolo de ele vom găsi bine­cuvântarea și bucuria. Cerul și o candelă aprinsă.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian