
– Multe lucruri despre care credem că sunt povești există și în realitate. Ele dovedesc, nu o dată, că superstițiile au un rost încă neexplicat –
Cărarea pierdută
Când mă făcusem mai mărișoară, trecusem de majorat, tata mi-a povestit o întâmplare din tinerețea lui, pe care nu și-a putut-o explica niciodată, deși o dezbătuse cu mama, cu bunica, chiar și cu preotul satului.
Pe când avea în jur de 30 de ani, lucra la primăria dintr-o comună vecină. Acolo găsise de muncă, făcea tot felul de acte de stare civilă, calcula impozite și taxe. Doar că nu era și casier, că altfel s-ar fi soldat cu pagube mari, atunci când a trecut prin întâmplarea pe care am s-o relatez.
În zona noastră de dealuri brăzdate de văi, între Drăgășani și Pitești, distanțele de la un sat la altul erau de câțiva kilometri, iar comuna în care lucra tata era cam la două ore de mers pe jos de casa noastră. În cursul săptămânii, dormea la o gazdă, iar sâmbătă seara venea acasă. Noi, copiii, îi scotoceam prin geanta mare, cu mâner, numită servietă, să-i găsim stiloul cu peniță strălucitoare. Ne murdăream de cerneală până în vârful nasului. Mai avea și câteva creioane, cu vârfuri ascuțite ca niște pari, de te înțepai în ele. Mai găseam printre hârtiile mototolite resturi de pâine rămase din merindea pe care mama i-o punea în pachet, în fiecare luni dimineața.
Într-o sâmbătă seara, zi de vară, după terminarea programului la primărie, aproape de asfințitul soarelui, tata a plecat către casă cu servieta lui, de care nu se despărțea niciodată. În compartimentul de la mijloc și-a băgat niște tabele cu cifre, pe care trebuia să le transcrie pe alte coli și să facă toate calculele. În alt compartiment al genții și-a pus, ca de obicei, resturile de mâncare. La vremea aceea, prin anii ‘50, mâncarea nu se arunca. A pornit cu pas grăbit, și după ce a trecut de pe drumul comunal pe poteca ce se afunda în pădure, s-a lăsat înserarea. Acolo unde se terminau copacii, urma un platou cu teren agricol cultivat. Fiind întuneric, câmpul acela era greu de întrezărit, și tata a încurcat cărările, fiindcă erau multe postațe arate, iar unii arbuști pe care îi lua ca repere fuseseră tăiați de curând. A mers prin brazde orbecăind. Cerul era acoperit de nori și o briză mică adia dinspre pădure. A urmat linia unei mejdine și s-a apropiat, în sfârșit, de cea de-a doua pădure. Aceasta era mult mai deasă, cu copaci uriași, cu teren neregulat, treceai prin niște vâlcele cu cursuri de izvoare care se adunau laolaltă, formând o albie mai măricică. Primul semn că te apropiai de așezarea comunei era o fântână cu jgheaburi lungi, unde se adăpau animalele care treceau la păscut, după care urmau grădinile oamenilor, îngrădite cu garduri de nuiele, apoi casele, care erau despărțite de grădini prin alte garduri de uluci.
Mogâldeața de fum
„Nici vorbă să mai găsesc cărarea ce m-ar fi dus în cea de-a doua pădure”, ne-a povestit tata. „Am început să intru în panică. Am făcut un popas ca să mă dumiresc, parcă nici punctele cardinale nu le mai știam, din cauza lipsei de orientare: nu lună, nu stea polară, nimic. Altădată aveam reper niște stejari înalți, dar care acum nu erau în zona în care mă aflam. Era clar că n-am să găsesc cărarea din pădure, aceea care mă ducea în sat. Nu știam ce să fac. O parte dintre nori s-au retras și, spre bucuria mea, luna a apărut mare și strălucitoare, deasupra pădurii. Oricum, bucuria n-a fost de lungă durată, pentru că, uitându-mă în jur, nimic din ce știam eu nu semăna cu locul unde mă aflam. M-am închinat și m-am rugat să găsesc drumul, eram deja speriat. Am văzut niște urme de căruțe și m-am gândit că acelea sigur duc către sat, însă mergând după ele, m-am afundat și mai mult în pădurea bătrână, cu copaci imenși, niște fagi cu trunchiurile groase cât un butoi. Am ținut-o după urmele acelea, care uneori intrau prin smârcuri cu apă, călcând pe broaște mari, cu ochii strălucitori. Păsările pădurii dormeau și era o liniște de mormânt. Câteodată, mai fâșâia câte o frunză uscată și mă speriam. Îmi imaginam că, ascunși după copaci, cu gâturile întinse și cu nările fremătânde, mă miros lupii, mistreții și alte lighioane sălbatice. Și cum mergeam pe poteca aceea necunoscută, mi s-a părut, dintr-odată, că în fața mea era o mogâldeață care mergea și ea pe același drum. Uneori părea mai înaltă decât mine, alteori mai pitică și mai rotofeie. Înaintam, dar nu reușeam să o ajung. Am simțit cum mi se rupeau niște vreascuri sub picioare și, pe măsură ce mergeam, erau tot mai multe, semn că acolo erau crengile rămase de la tăierea unor arbori. Apoi am ajuns într-o zonă uscată, acoperită cu ierburi albicioase, ce sticleau în lumina lunii. Firele de iarbă erau la coacere și străluceau exact ca spicele de grâu. Mergeam sprijinit într-o bâtă. Cu ea încercam terenul, dacă era mâlos, sau dacă era vreo groapă ascunsă pe sub frunze, vreo capcană pentru mistreți, pusă de braconieri. Să spun drept, bâta o luasem mai mult ca să mă apăr, în caz că m-ar fi atacat vreun câine sau vreo jivină. Obosit și descurajat, m-am așezat pe un trunchi de copac și priveam ocolul acela defrișat. Pe marginea lui, mi s-a părut că văd mogâldeața care mersese înaintea mea. Nu era singură. O grămadă de alte arătări stăteau pe marginea luminișului, așezate roată, și mă priveau. De frică, mi se ridicase părul în cap. Drept în față, vedeam o arătare înaltă, apoi unele mai subțirele, însă cea mai urâtă era piticania pe care o întâlnisem pe drum și care avea și două antene, ca niște coarne. Mi-am luat bâta, am prins-o în amândouă mâinile, pregătit de atac, și m-am apropiat de una dintre făpturile acelea. Am izbit cât am putut de tare, însă nu s-a întâmplat nimic, fantoma era tot acolo. Am făcut încă un pas, apoi încă unul, bătând puternic pământul. Am încercat să ating vedenia aceea cu mâna, dar nu am atins nimic, era aer, în schimb, am simțit ceva de parcă aș fi fost electrocutat, și imediat mi s-au îngreunat picioarele și capul. Trăgeam din greu de mine ca să ajung la bușteanul pe care-mi pusesem servieta. Am pus capul pe un mănunchi de iarbă uscată, eram obosit și înfricoșat. La ora aceea, eu ar fi trebuit să fi fost acasă, unde aș fi stat la masă și la povești, cu nevasta și cu copiii. Îmi auzeam doar bătăile inimii și aveam un țiuit în urechi, care, în cele din urmă, s-a transformat într-o muzică blândă, melodioasă, ce venea parcă din străfundurile pădurii, coborând asupra mea, pace și liniște. Sunetul divin (sau drăcesc) era ca o vrajă. Înainte să adorm (sau să leșin) am văzut iarăși fantomele, toate îngrămădite în jurul meu. Nu știu cât am stat acolo fără cunoștință, pentru că m-am trezit când luna mai avea cam un sfert din cer, până să asfințească”.
După ce s-a trezit, tata a rătăcit din nou prin pădure, s-a învârtit în cerc, a ajuns iar la fântâna cu jgheaburile lungi, pentru vite, dar nu reușea să găsească poteca spre sat. Servieta n-o mai avea. O găsise puțin mai departe de locul unde dormise, era zgâriată, ruptă, și conținutul, lipsă. A zărit mici bucăți din documentele pe care le avusese în ea, împrăștiate prin iarbă. Parcă dormise somnul morții. Nu simțise nimic, nu auzise sălbăticiunile care îi devastaseră geanta, atrase, poate, de mirosul firmiturilor. De el nu se atinseseră. Dacă n-ar fi fost martoră mama, când venise dimineața acasă, palid și speriat, cu hainele șifonate, pline de ciulini, și mușcat de insecte, tata ar fi crezut că doar visase coșmarul prin care trecuse.
Bunica a spus: „Precis au fost ielele sau șoimanele. Ele cântă atât de frumos, ca să te ademenească. Bine că nu ai vorbit, că ți-ar fi făcut gura strâmbă.” Preotul satului, la care s-a dus să se spovedească după cele întâmplate, i-a spus tatei că îi ieșise în cale „cel rău”, că trebuie să țină post, să se roage și să se împărtășească.
În ceea ce mă privește, povestea tatei m-a înfricoșat și l-am rugat de mai multe ori să revină cu amănunte asupra ei. Pot să spun că am crescut cu ea în minte. Tata nu putea spune basme. Era un om serios. Pe de altă parte, mai târziu am aflat că și alți oameni din sat trecuseră prin aceeași pățanie…
Eugenia Nițu – Călărași
P.S.: Sunt un om avid de informații și, în ultimul timp, am fost tot mai preocupată de fizica cuantică. Pe principiile mecanicii cuantice, s-au inventat aparate medicale moderne, care văd în corpul nostru modul cum se manifestă energetic diferite procese pe baza electromagnetismului atomilor. Înclin să cred că tata prezenta o calitate aparte, un al șaselea simț, care s-a manifestat pregnant în acel interval de timp. În mintea lui se crease o breşă către altă realitate. Putea vedea pâlcurile de arbuști ca pe niște mici nori de fum, îi vedea într-o formă dematerializată. Percepea doar matricea lor energetică, așa cum un aparat RMN vede prin corpul nostru. Îmi place să cred mai mult varianta aceasta, decât aceea cu paranormalul, care te lasă fără nicio explicație.