Dragă revistă „Formula AS”,
M-am hotărât să vă trimit povestea unui prieten drag, pe care l-am adorat, care mi-a marcat sufletește copilăria și care mi-a rămas pentru toată viața o amintire de neuitat.
Aveam nouă ani și, într-o seară cu ploaie torențială, am auzit un scâncet amărât de cățel. Am deschis ușa și l-am căutat. Era băgat într-un jgheab de burlan, ca să se ferească de ploaie. Era mic, ud, alb cu pistrui negri, urât. L-am botezat Bercu. De atunci, a început cea mai frumoasă prietenie dintre un copil și-un cățel, iar povestea, pe cât pare de incredibilă, pe atât este de adevărată.
La început, Bercu a dormit cu mine și cu bunica în pat. După ce a crescut, i s-a interzis să mai doarmă în pat și atunci Bercu a ales o altă soluție: dormea toată noaptea așezat pe labele din spate și cu botul și labele din față ridicate pe pat. Se chema că tot mai e pe jumătate cu mine. Nici așa n-a avut voie și atunci a tras broboada bunicii și s-a culcat sub scaun, pe ea. În cele din urmă, a trebuit să se mulțumească cu un simplu ziar. Hrana lui era ciudată: mânca roșii, pepene verde, își lua singur, cu botul, câte o sămânță de dovleac din buzunarul șorțului meu de la uniformă. Noi o duceam destul de greu și cred că Bercu și-a dat seama de asta, mulțumindu-se cu orice. Ba și mai mult, ne aducea mereu câte ceva, mici daruri, care să ne îmblânzească viața. Odată, i-a adus bunicii o pereche de ciorapi negri, altădată un fus, altădată un salam întreg. Într-o zi, am plecat să cumpărăm pâine, era o iarnă grea, cu zăpadă mare. La întoarcere, epuizată de oboseală, pur și simplu m-am oprit în troiene, nemaiputând să înaintez. După un timp, bunul prieten, înțelegând că eram în pericol, a început să dea zăpada din jurul meu cu picioarele, făcând drum. Apoi a săpat în locul unde stăteam, până ce mi-a ajuns la bocanci. Am simțit cum mi-a mișcat piciorul din loc, apucând de curelușa carâmbului. „Hai la drum! Vrei să mori în zăpadă?” În fiecare zi mă ducea la școală și mă aducea înapoi, după ce dădea adevărate spectacole de circ în fața copiilor, sărind gardurile verzi ale școlii, care erau înalte și așezate paralel, din doi în doi metri. Într-o zi, în mod special, am avut la clasă o oră în plus. La câteva minute, ușa s-a deschis și a intrat Bercu, intrigat de întârziere. Dar a venit și ziua când am fost eu îngrijorată și speriată de faptul că la sfârșitul orelor, nu l-am mai găsit așteptându-mă. Acasă, mă aștepta un biet animal bolnav, cu botul plin de spuma răutății omenești. Numai ochii lui mă priveau, cerându-mi parcă iertare pentru suferința și lacrimile pe care niciodată nu ar fi vrut să mi le provoace…
Am avut un câine cu suflet de om. Le doresc oamenilor să aibă un suflet de câine.
MIHAELA M. – București
