Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un câine cu suflet de om

Dragă revistă „Formula AS”,

M-am hotărât să vă trimit po­vestea unui pri­e­ten drag, pe care l-am adorat, care mi-a marcat su­fletește copi­lăria și care mi-a rămas pentru toată viața o amintire de neuitat.

Aveam nouă ani și, într-o seară cu ploaie to­­ren­țială, am auzit un scâncet amărât de că­țel. Am des­chis ușa și l-am căutat. Era băgat într-un jgheab de burlan, ca să se ferească de ploaie. Era mic, ud, alb cu pistrui negri, urât. L-am botezat Bercu. De atunci, a început cea mai fru­moasă prietenie dintre un copil și-un că­țel, iar povestea, pe cât pare de in­cre­dibilă, pe atât este de adevărată.

La început, Bercu a dormit cu mine și cu bunica în pat. După ce a crescut, i s-a interzis să mai doar­mă în pat și atunci Bercu a ales o altă soluție: dormea toată noaptea așezat pe labele din spate și cu botul și labele din față ridicate pe pat. Se chema că tot mai e pe ju­mătate cu mine. Nici așa n-a avut voie și atunci a tras broboada bunicii și s-a culcat sub scaun, pe ea. În cele din urmă, a trebuit să se mulțumească cu un simplu ziar. Hrana lui era ciu­dată: mânca roșii, pepene verde, își lua singur, cu bo­tul, câte o sămânță de dovleac din buzunarul șor­țului meu de la uniformă. Noi o duceam destul de greu și cred că Bercu și-a dat seama de asta, mul­țumindu-se cu orice. Ba și mai mult, ne aducea me­reu câte ceva, mici daruri, care să ne îmblânzească viața. Odată, i-a adus bunicii o pereche de cio­rapi negri, altădată un fus, altădată un sa­lam întreg. Într-o zi, am plecat să cumpărăm pâine, era o iarnă grea, cu ză­padă mare. La întoarcere, epui­zată de obo­seală, pur și simplu m-am oprit în tro­iene, nemaiputând să înain­tez. După un timp, bu­nul prieten, înțelegând că eram în pericol, a în­ce­put să dea zăpada din jurul meu cu picioarele, fă­când drum. Apoi a săpat în locul unde stăteam, până ce mi-a ajuns la bocanci. Am simțit cum mi-a mișcat piciorul din loc, apucând de curelușa carâm­bului. „Hai la drum! Vrei să mori în zăpadă?” În fiecare zi mă ducea la școală și mă aducea înapoi, după ce dădea adevărate spectacole de circ în fața copiilor, sărind gardurile verzi ale școlii, care erau înalte și așezate paralel, din doi în doi metri. Într-o zi, în mod special, am avut la clasă o oră în plus. La câteva minute, ușa s-a deschis și a intrat Ber­cu, intrigat de întârziere. Dar a venit și ziua când am fost eu îngrijorată și speriată de faptul că la sfârșitul orelor, nu l-am mai găsit așteptându-mă. Acasă, mă aștepta un biet animal bolnav, cu botul plin de spuma răutății omenești. Numai ochii lui mă priveau, ce­rându-mi parcă iertare pentru su­ferința și la­crimile pe care niciodată nu ar fi vrut să mi le provoace…

Am avut un câine cu suflet de om. Le do­resc oamenilor să aibă un suflet de câine.

MIHAELA M. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian