Putem călători în fel și chip. Să plecăm pe meleaguri străine sau să ne străbatem propria țară în lung și în lat, în căutarea comorilor ei ascunse. Dar mai există și o a treia metodă. Vacanța în fața ușii. După ce ani de zile ai străbătut mări și țări, ajungi într-un loc unde n-ai mai fost niciodată: ACASĂ. Acasă în curte, în grădină, în împrejurimile pe care nu le-ai cercetat niciodată cu atenție. Un univers în aparență banal, dar care, observându-l cu sufletul, se transformă în magie.
Parcul cu „Munții Carpați”
Primii ani ai copilăriei i-am trăit într-un bloc din București. Pentru că am făcut la un moment dat pe toreadorul cu mașinile care treceau pe străduța din față, traversând-o, de dragul distracției, exact când se apropiau cel mai tare, am fost pedepsită să stau o zi întreagă în casă; prizonier între patru pereți. Dar a plouat. Cu găleata! Oricum n-aș fi putut să ies din casă în acea zi. Așa că nu am mai luat-o ca pe o pedeapsă. Am stat pe lângă ușa balconului, m-am uitat ba la vopseaua verde care se scorojea de pe toc, ba la ploaia care curgea în torente. E adevărat ce se spune: frumusețea e în ochii privitorului. Iar pentru un copil, o ploaie torențială e ca un film captivant. Am păstrat cu drag în memorie amintirea acelei zile, care m-a învățat să mă bucur din plin de ce am. Libertatea începe în noi.
Iar restul l-au făcut norocul și tatăl meu. Norocul a fost că, deși stăteam la bloc, zona era plină de verdeață și înconjurată de parcuri. Cel mai mare parc se numea „23 august” și avea chiar și un turn înalt pentru parașutiști. Acolo mergeam eu în „Munții Carpați”. Așa îmi spunea tata: „Hai în Munții Carpați!”. Iar eu îl credeam și o porneam fericită la drum. Erau niște cărărui care traversau locuri umbrite de copaci mari, cu rădăcini impresionante, care ieșeau în relief din pământ și care puteau sluji pe post de dealuri. Acolo am învățat cum să urc și cum să cobor, cum să folosesc avantajele reliefului. Și, după câteva ore istovitoare dar vesele, de excursie, ne întorceam acasă, unde abia așteptam să le povestesc și prietenilor de prin vecini cum a fost ultima mea aventură printre impresionantele creste ale munților. Imaginația tatălui meu a fost un dar care m-a ajutat să văd lumea cu alți ochi și care mi-a fost de un mare folos, mai ales când m-am trezit, din nou, prizonieră. Ce m-a blocat de data aceasta în casă a fost pandemia. Dar norocul s-a repetat: sunt și acum înconjurată de locuri frumoase, care pot fi oricând transformate în „Munții Carpați”.
Seara, în balansoar
Casa mea de acum se află la cinci minute de orașul Târgoviște, într-o zonă foarte frumoasă, de pe lângă Mânăstirea Dealu. Nu are nimic opulent în ea, dar împrumută din aerul pitoresc al unei reședințe la țară. Și asta, datorită soțului meu, care e un grădinar priceput, mare iubitor de natură. El a făcut din curtea noastră un mic paradis. Nimic simetric și artificial, care să ducă cu gândul la grădinile din Versailles sau la unele dintre parcurile Bucureștiului. Mai degrabă o grădină de tip englezesc, cu gazon la mijloc și o grămadă de plante de jur împrejur, lăsate să se desfășoare în voie. Vedetele grădinii noastre sunt doi lilieci dintr-un soi mai aparte, care înfloresc încontinuu, până în toamnă, și au o puzderie de flori violete și albe, care înmiresmează văzduhul, mai ales înainte de lăsarea serii. Și o salcie cu totul și cu totul specială, cu ramuri care cresc în toate direcțiile, formând un glob, ca o frizură afro, și ale cărei vârfuri sunt, în funcție de anotimp și de propriile ei hachițe, ba incredibil de roz, ba albe, ba gălbui sau un pic roșcate – dar aproape niciodată verzi. E o salcie care ne lasă toți musafirii cu gura căscată, mai ales primăvara, când capătă tonurile unei păsări flamingo. Și care a ajuns, cu anii, un membru prețuit al familiei. O personalitate docilă, veselă și încântătoare.
În rest, grădina e populată de plante obișnuite: trandafiri, mâna Maicii Domnului, tuia, hibiscuși, muri, magnolii, aluni, afini, tei, mesteceni ori cireși. Plus un ditamai ulmul, care ne umbrește acoperișul. Agățat de el e hamacul cel mare în care dorm, legănați de vise, câinele și pisica.
În momentul în care a lovit pandemia, era primăvară. O primăvară cu zile neobișnuit de calde. Cu rozul dulce al salciei. Cu iarba aceea de un verde strălucitor, așa cum doar primăvara se poate. Munceam mult, pentru că eu lucrez de acasă. Nimic nu se schimbase pentru mine din acest punct de vedere. Dar atunci când doream să evadez dintre cei patru pereți, aveam norocul să ajung drept în colțul de rai din grădină. În perioada aceea, locul meu preferat a fost balansoarul, în care mă bălăbăneam încercând să echilibrez frumusețea ultimelor raze de soare cu spaima zvonurilor despre pandemia care creștea și creștea.
În acea perioadă, venea pe la noi și o cucuvea. N-am văzut-o, dar în fiecare seară țipa undeva prin vecini. Iar băiatul meu cel mic și glumeț, care are o remarcabilă ureche muzicală, o tot imita. Treptat, s-a perfecționat atât de mult, încât pasărea a început să fie tot mai atrasă. La începutul lunii aprilie, cucuveaua a fost atât de fermecată de glasul copilului, încât s-a apropiat mai mult ca niciodată, la numai doi pași de gard. Câtă emoție pe băiat! Nu îi venea, pur și simplu, să creadă! Se înroșise până în vârful urechilor de încântare! Cucuveaua părea, și ea, că trăiește un moment cu totul deosebit. Faptul că era băgată în seamă o fericea.
Corabia de pe Mânăstirea Dealu
Din grădina casei noastre, vedem perfect Mânăstirea Dealu. De la depărtare, ea are aerul unei cetăți medievale, care străjuiește mândră împrejurimile. De Mânăstire ne leagă multe, dar mai ales momentul în care ne-am căsătorit acolo religios, cu dispensă specială, îmbrăcați mai degrabă în stil medieval, decât în albul și negrul clasic al mirilor. Dar astea sunt povești din alte vremuri. Fapt e că, țintuită locului de pandemie, priveam mai des ca niciodată către deal, tânjind după un urcuș alături de mica mea ceată de pițigoi. Drumul urcă în serpentină până pe vârful pe care tronează biserica mânăstirii, cu arcadele ei elegante, și dincolo de care se întinde, supusă, priveliștea întregii Târgoviști. Dar cel mai frumos e atunci când, în loc să ții drumul, o cotești la dreapta, chiar înainte de a fi ajuns la destinație, și te plimbi agale pe creasta cea lungă a dealului. E un loc al vegetației și al orizonturilor nesfârșite, al prospețimii și al palelor de vânt. Am ajuns odată până în capăt, acolo unde dealul pornește să coboare. Peisajul nu are nimic grandios, e numai dulceață, așa cum se întâmplă adesea pe un relief de acest tip. Dar m-am simțit totuși ca în filmul „Titanic”, de parcă aș fi stat la prova unei uriașe corăbii.
Pe planeta Micului Prinț
Trăiesc de-un deceniu la poalele unor dealuri pline de frumusețe, și tot nu am apucat încă să le explorez pe deplin. Cel mai bine cunosc tainele lor parapantiști din zonă, care se mai rotesc, uneori, chiar și pe deasupra propriei mele grădini, dar și bicicliștii, cărora li se luminează privirea, vorbind despre traseele grozave de aici. Eu am ajuns doar pe două dintre culmile pe care le văd din grădină, suficient cât să aflu ce înseamnă magia naturii și să mă las copleșită de ea. Unul dintre ele se află la doar câteva minute de mine, dar de îndată ce ajungi acolo, te simți de parcă te-ai fi mutat în cer: liniște, pace, niciun zgomot, în afară de freamătul blând al naturii. Miros de ierburi încinse de soare, păsări săgetând văzduhul albastru, o bucurie curată pe care n-ai mai simțit-o din anii copilăriei. Să fie, oare, dealul din preajma casei, planeta Micului Prinț?
Case vechi în Târgoviște
În urbea Târgoviștei, aproape totul pare miniatural, în comparație cu o capitală ca Bucureștiul. Dar orașul e surprinzător de cochet, îngrijit, curat, cu mult farmec. Și cu multă noblețe, dată de casele vechi, boierești. Chiar și cele aflate în paragină și-au păstrat frumusețea. E greu să treci pe lângă vreuna din ele fără să te gândești la oamenii care au trăit, cândva, dincolo de obloanele închise peste ferestre. E momentul să fac o mărturisire: deși orașul se laudă cu Curtea Domnească și Turnul Chindiei, construit pe vremea lui Țepeș, pe mine, Târgoviștea mă impresionează, înainte de toate, prin altceva: este un oraș, prin excelență, al familiștilor. Nu-i de mirare că pe străzi domnește o atmosferă de siguranță și pace. Cariera și banii sunt, îndeobște, pe-un loc secund. Mulți dintre cei pe care-i cunosc sunt gata să renunțe, fără a privi înapoi, la o slujbă bănoasă, dar care le-ar acapara viața, de dragul timpului petrecut cu copiii și cu bătrânii lor. Măcar pentru asta, și tot merită ca Târgoviștea să fie vizitată la pas.
Veseli la gârlă, prin zăvoi
Când ne e dor de apă, dar nu vrem la mare, noi mergem „la gârlă”, într-un sat numit Râncăciov, aflat la vreo 15 kilometri de oraș. „Gârla” este Dâmbovița, care-și cam face de cap. În fiecare an își schimbă un pic cursul, astfel încât peisajul nu arată niciodată la fel. Pe unde trece acum apa, înainte era un islaz. Iar unde sunt acum ogoarele oamenilor, se afla în trecut lunca. Acum câțiva ani, coboram luând-o de-a dreptul către apă, apoi mergeam un pic de-a lungul ei, ne suflecam fustele sau pantalonii, după caz, și ne făceam curaj să traversăm râul iute și răcoros, care amenința pe alocuri să ne ducă cu el. După o echilibristică comică pe pietrele alunecoase, ajungeam, în sfârșit, pe malul celălalt, iar apoi urmam un drumeag pe jumate năpădit de plantele din zăvoi. Ajungeam astfel pe o mică plajă cu nisip fin, aflată dincolo de un cot al râului, într-un loc atât de greu accesibil, încât rar mai vedeai pe cineva. Râul năvalnic formase acolo un fel de tobogane naturale din argilă, pe care copiii se puteau da în deplină siguranță, fiind proiectați într-o zonă mai liniștită și puțin adâncă a gârlei. Apa era plină de pești, pe care-i prindeau cu mâinile goale, scotocind prin găurile din mal sau printre rădăcinile scufundate.
Traseul de-acum s-a schimbat. Ca să ajungem la gârlă, trebuie să urcăm prin zăvoi, pe o cărare îngustă de pământ bătătorit. E mereu umbră acolo și pretutindeni se simte un miros bogat și dulce de vegetație. Copiii chiuie și o iau înainte. Apoi coborâm pe o pantă și ajungem la noul podeț. Arată de parcă ar fi de pe vremea bunicii. E lung și subțire și orice mic pas reverberează pe toată lungimea lui, făcându-l să se cutremure. Dar de fiecare dată când ajungem victorioși pe celălalt mal, ne apucă veselia. De acolo o pornim în căutarea celui mai bun loc de întins pătura. Uneori pământul e rece și doar azvârlim pietricele în râu. Alteori, coacem porumb, facem plajă sau ne aruncăm în apă, chiar și cu hainele uitate pe noi. E o sălbăticie arhaică, departe de larma lumii, care ne face să descoperim bucuria în ograda largă a casei. Uneori, fericirea se compune din lucruri mici.
Foto: SHUTTERSTOCK (2)
