Vacanță în ograda mare: Călători în Țara lui Dumnezeu

Amintiri pe bicicletă

Mă întorc adesea cu gândul, mai ales în ultimul timp, la vacanțele copilăriei mele, și un sentiment dulce amărui, ca un dor difuz, se așterne peste sufletul meu. Puzderie de imagini încep atunci să mi se deruleze în minte, precum fotogramele dintr-un film vechi. Sunt imagini care vin de undeva, de foarte departe, parcă dintr-o altă viață a mea, o viață în care pare că trăiam fericirea supremă. Îmi amin­tesc, de pildă, de șoselele acelea înguste, măr­ginite de șiruri nesfârșite de plopi, pe care le stră­băteam încetișor, cu „Dacia” familiei noastre, mer­gând spre mare sau șerpuind către munte și fre­donând împreună cu părinții cântece de drumeție. Simt și acum în nări mirosul iute de foc sau mi­reasma amețitoare de fân din zilele petrecute la țară. Văd și acum potecile înguste de munte, care cuprindeau, ca un brâu, versanții stâncoși, cu hăuri înfricoșătoare de jur împrejur, pe care pășeam temător. Nu voi putea uita niciodată imaginea pe care am văzut-o într-o noapte de Înviere, petrecută la Mânăstirea Agapia, când eu, pe la 10 ani, ve­deam de undeva, de jos, mii și mii de lumânări aprin­se, ce se revărsau, ca o oaste de licurici, în bezna unui deal din spatele mânăstirii. Nu pot uita nici zilele acelea de vară pe care le-am petrecut alături de tatăl meu, mergând pe biciclete până la mare, adică din Plo­iești până la Constanța, și nopțile în care dormeam, răpuși de oboseală, în­tr-un cort pe care îl instalam în curțile unor oameni binevoitori. Sunt multe, foarte multe asemenea momente de care îmi amintesc cu o nostalgie apar­te. Pe atunci, nici să visez nu puteam la o vacanță în străinătate. Tot univer­sul meu era aici, între granițele țării, și sincer, nici nu-mi păsa prea tare, mi se părea că totul e minunat și că nicăieri nu poate fi mai frumos decât aici, aca­să.

Abia după sfârșitul dictaturii din 1989 au început să-mi apară asemenea gânduri, făcându-mi primele planuri pentru o vacanță în Occident. Așadar, chiar în 1990, după lungi peripeții pen­tru obținerea unei vize, am reușit să plec pentru o lună la Paris. A fost o experiență uluitoare, un adevărat șoc, descopeream o lume care-mi părea ireală. Au ur­mat apoi alte vacanțe, alte țări și alte locuri, tot mai exotice. An după an, căpătasem obiceiul de a-mi programa concediile doar în străinătate, igno­rând cu totul România. Citeam în presă numai reportaje de jale despre turismul autohton, iar asta mi-a întărit convingerea că nu prea mai merită să-mi petrec vacanța în locuri din țară, cândva dragi mie.

Vacanță cu Alma

Anul acesta însă, nu prea am mai avut de ales. Pandemia a pus capac dorințelor noastre de-a mai pleca din țară, în ciuda faptului că aveam bilete de avion pentru Spania, cumpărate încă din luna ianuarie. Așa că, vrând-nevrând, planurile noastre s-au schimbat. A fost însă o schimbare de bun augur, care ne-a oferit ocazia să redescoperim acea minunată Românie pe care o credeam de mult pierdută. Am revăzut cu mare drag locuri prin care îmi petreceam vacanțele împreună cu părinții mei și despre care credeam că au ajuns o ruină. A fost o bucurie uriașă să le redes­co­păr, să văd cât de frumos au fost păstrate, cu câtă dibăcie și har au fost renovate, și ce oameni minunați găseam acolo. Am înțeles că de 30 de ani încoace, prea rar s-a pomenit în presa românească despre aseme­nea locuri, și că în toți acești ani, con­trar prejudecăților noastre, Ro­mâ­nia n-a bătut deloc pasul pe loc.

Am fost prin locuri mai puțin cunoscute de pe malul Mării, am urcat trasee mai puțin umblate de prin munții noștri fabuloși, am călă­torit prin sate uitate de lume, am vorbit cu oameni care trăiesc depar­te de fățărnicia și păcatele noastre. Am făcut toate astea alături de Alma, fetița mea de opt ani, care într-una din acele zile de vis mi-a mărturisit că îi place mai mult să petreacă vacanța în România, pentru că „În alte țări e frumos, dar așa, ca la muzeu. În România e parcă mai viu, natura are culori mai puternice, e mai palpitant și copiii sunt mai prietenoși”.

Povestea pe care o voi spune mai jos e doar o mică felie din toată vacanța care s-a scurs. S-a întâmplat în Bucovina, un colț de lume pe care eu îl iubesc cel mai mult.

Bucovina de lângă cer

Am mers acolo cu un grup mic de prieteni, toți tineri, cu joburi bănoase, răsfățați și ei, până acum, doar cu excursii în străinătate. Am poposit la Gura Humorului, unde ne-au așteptat doi vechi și minunați prieteni, George și Camelia Che­che­riță, el profesor de română și realizator de filme documentare, ea expertă în achiziții publice la primăria orașului și o virtuoasă mânuitoare a aparatului de fotografiat. Despre ei doi și reali­zările lor aș putea scrie pagini întregi, însă acum mă limitez doar la a spune că sunt cei mai ospi­talieri oameni pe care i-am cunoscut și că filmele și fotografiile lor scot la iveală cele mai ascunse și autentice comori ale acestui colț de lume. Pe câțiva din grup ne-au găzduit chiar în casa lor din Păltinoasa, la cinci kilometri de Gura Humorului, iar pentru cei care n-au mai avut loc, făcuseră din timp rezervare la o pensiune apropiată. George și Camelia aveau deja pre­gătit un program pentru noi, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată atunci când ne-au găzduit. Un program îm­părțit pe zile, cu locuri de vizitat și multe povești de aflat. Niciunul din­tre aceste locuri nu ne era cunoscut, nu era pe lista obișnuită a obiec­tivelor pe care orice turist e îndemnat să le viziteze în Bucovina. Nu erau nici celebrele mânăstiri, nici satul Marginea, cu vestitele lui magazine și ateliere de olărit, nici muzeul Satul Bucovinean, nici mina de sare de la Cacica, nici mega-tiroliana din satul Palma. Gazdele noastre s-au gândit să ne ducă în locuri mai puțin cunoscute, acolo unde turiștii ajung mai greu sau chiar deloc. Adică, acolo unde se ascunde acea Bu­co­vină profundă și unde timpul pare că s-a oprit în loc.

Acum mai bine de 15 ani, George a înființat, la liceul la care predă, un club de cineamatori, la care au aderat generații întregi de elevi. Au învățat împreună abe­ce­darul filmului documentar, după care au pornit în lungi drumeții, pentru a descoperi poveștile și obiceiurile străvechi ale buco­vinenilor. Au realizat apoi zeci de filme documentare, unele dintre ele premiate la diferite concursuri din țară. Așa a ajuns George să cu­noască de-a lungul anilor toate ungherele neștiute ale Bucovinei, cu tradițiile și tainele ei, cu oa­menii și poveștile lor. El este ghidul ideal al acestor meleaguri, știe orice cătun, cunoaște toate obiceiurile și legendele locului, povestește cu o fervoare de ne­oprit despre toate astea, spunând adesea că el e cel mai norocos om din lume pentru că s-a născut într-un loc ca ăsta, aflat parcă la granița dintre vis și realitate. Și ne-a împărtășit și pe noi de norocul lui. Am urcat pieptiș obcine învelite într-un verde ireal, am străbătut drumuri forestiere, până la ultimul cătun agățat undeva departe, la hotarul cu Ucraina, am descoperit, pierdută printre păduri, o herghelie de cai sălbatici, am întâlnit, departe de lume, bătrâni cu gândul numai la Dumnezeu, aidoma unor asceți.

Din toate acestea, am ales să vă spun o poveste despre care Alma, fetița mea, a zis că a impre­sionat-o cel mai tare și că acum, când și-o amin­tește, are senzația că a fost numai un vis.

Urcuș la apus de soare

Era aproape seară, soarele abia mai mângâia dealurile cu lumina lui roșiatică. Totul era in­cre­dibil de frumos. Cât vedeai cu ochii, verdele su­blim al pășunilor, iar ici, colo, câteva case ivite pe vârfuri de dealuri, parcă puse acolo de mâna lui Dumnezeu.

Suntem în Argel, un sat din comuna Mol­dovița, aproape de granița cu Ucraina. Am lăsat mașinile jos, în sat, și-am luat-o ușor pe coama unui deal din spatele caselor. E ultima noastră drumeție din această vacanță, mâine urmează să ne întoarcem la București. Urcușul nu e prea ușor, deși n-ai zice asta când vezi obcinele blajine ale Bucovinei. Pășim însuflețiți spre vârf, sperând că de-acolo nu mai e mult. Soa­rele se pierde tot mai re­pede printre dealuri, parcă se ia cu noi la întrecere. Al­ma e cea mai vioaie, e tot timpul prima din grup. Vor­bește mult, e într-o vervă de neoprit, așa cum e întot­dea­una când o emoție puternică îi dă târcoale. După o ju­mă­tate de oră de mers, ajun­gem în vârf. Spre disperarea noastră, nu se vede încă ni­mic, mai avem un deal de trecut. Totul e pustiu în jur, doar niște uluci putrezite de garduri stau aruncate ici-co­lo. Lumina e din ce în ce mai firavă, e clar că până la destinație se va lăsa de tot întunericul. După încă o jumătate de oră, am reușit să urcăm și-al doilea deal. Care, ce-i drept, e ceva mai scund decât primul. Încă mai e un fir palid de lumină. Undeva, în zare, se vede un gard și, dincolo de el, ceva ce pare un pâlc mic de case îngrămădite. Acolo trebuie să fie! Oficial, se spune că asta ar fi ultima gospodărie din Argel. În rea­litate, de-aici până la cea mai apropiată casă din sat e cale cam de o oră de mers. Aici e ultimul stâlp de beton care aduce curentul electric din sat. A fost ridicat în locul ăsta acum vreo 20 de ani, dar se întâmplă adesea ca din cauza vremii să cadă firul și-atunci oamenii se întorc din nou la opaiț. Ne apropiem tot mai mult, trecem de primul gard și traversăm un imaș pe care paște un mânz spe­rios. Ceva mai încolo, cam la vreo 200 de metri dis­tanță, întrezăresc printre case silueta unei cons­trucții din lemn, ce pare a fi o mică biserică. „Da, aici e”, îmi zice George cu bucurie în glas. „Uite, se vede capela!” În grupul nostru se așterne brusc liniștea, ni­meni nu mai zice nimic, nu se mai aud decât pașii foșnind prin iarba înaltă. O emoție a­par­te se vede pe chipul fie­că­ruia dintre noi. O bucurie lăun­trică.

Biserica din curtea casei

Departe de lume, în pâlcul ăsta de case înghesuite, trăiește familia Lobiuc, huțuli la ori­gini și oameni cu dragoste ma­re de Dumnezeu. Jos, în sat, oamenii vorbesc despre ei cu mare considerație, chiar dacă mulți dintre ei nu-i cunosc și nici nu știu cum arată. Po­ves­tea lor aproape că a intrat în legendă, pentru toată lumea ei sunt „huțulii ceia inimoși din deal, care și-au ri­di­cat biserică în bătătură.” Pentru oamenii din sat, ăsta e capătul lumii, de-aici încolo încep pă­du­rile cu sălbă­ti­ciunile lor, ce se întind până hăt, departe, la ho­tarul cu Ucraina.

La poartă ne așteaptă bătrânul familiei, un om care din prima clipă te mângâie cu zâmbetul lui. „Sara bună!”, ne zice așa, firesc, fără nimic în plus, fără niciun pic de mirare, de parcă știa că o să venim. Au trecut ceva ani, nici nu mai știe câți, de când nu i-a mai trecut nimeni pragul. Îl cheamă Petru și are 75 de ani. Pe chipul lui se vede o evla­vie care m-a impresionat din primul moment. O stră­­lucire inocentă a ochilor, un zâmbet plin de bu­năvoință, un fel de a se purta de parcă prin fiecare gest al său ori fiecare vorbă a sa ar vrea să arate recunoștință lui Dumnezeu pentru toate da­ru­rile pe care i le-a dat. Fără să știe ce vrem, ne-a poftit pe toți șapte în curte și ne-a oferit pen­tru început câte o cană cu apă. Ceva mai încolo, văd bisericuța din lemn, un paraclis cu perdeluțe dan­telate la ferestruici. Îi cer să-mi dea voie să fac repede niște fotografii. Cerul nu s-a întunecat de tot, un strop de lumină încă mai zăbovește peste micuța capelă. Toți pereții sunt îmbrăcați cu icoa­ne. De sus, din vârful turlei, veghează privirea lui Hristos, iar în față, pe iconostas, o candelă mereu aprinsă luminează chipul Maicii Domnului. „Aici ne rugăm în fiecare zi”, zice Petru. „Un preot bă­trân m-a învățat cum s-o aranjez ca să arate ca o biserică.” A ridicat-o el singur, acum vreo 20 de ani. Soția lui, Ana, se îmbolnăvise de o boală urâtă, care a lăsat-o fără putere și le-a dat viața peste cap. Cel mai greu i-a fost femeii să știe că nu mai poate să coboare nicio­dată la biserica din sat. Pe zi ce tre­cea, era tot mai abătută. „Era așa, ca o floare fără a­pă, se veș­te­jea tot mai rău”, zice bătrânul, cu o umbră pe chip. Până în­tr-o zi, când i-a venit gân­dul cel bun să-i facă ne­ves­tei o bi­se­­ri­că în curtea casei. Toată viața muncise drujbar la pădure și era cunoscut în tot satul ca un tâmplar iscusit. Cât a durat înălțarea bisericii, Petru a ținut post și s-a rugat mult de tot. Așa i-a spus un preot bă­trân, că trebuie să fie smerit și curat, ca să se po­­goare harul în mâinile lui. Apoi, același preot s-a ostenit să urce pe culmea dealului, ca să-i sfin­țească bisericuța. De atunci, Ana a prins din nou viață. Merge să se roage în fiecare dimineață și seară, își spune rugăciunile în fața Maicii Dom­nului, aprinde mereu candela și se îngrijește să șteargă fiecare icoană de praf. Petru încearcă cât poa­­te să nu se arate prea mândru pentru ceea ce-a făcut. Știe și el că trufia e un mare păcat în fața lui Dum­nezeu. Închide ușa paraclisului și ne invită într-una din cele trei case din curte. E casa în care trăiesc ei, bătrânii.

Ana lui Petru

Miroase a casă de țară, a fum de cuptor și lână de oaie. E curat-lună, totul e simplu și frumos aran­jat. Pe un divan înalt stă ridicată în capul oaselor o femeie plinuță, cu chipul senin și privirea mirată. Ne primește cu o bucurie greu de descris și își do­jenește în joacă bărbatul că n-a venit s-o ajute să ia­să și ea să ne întâmpine afară. Ea e Ana, soția lui Petru. Are 71 de ani și de vreo două decenii duce pe pi­cioare un diabet dușmănos. Nu prea înțelege cum de s-a îmbolnăvit. A trăit tot timpul cum­pătat, s-a ținut nu­mai cu mân­care sănătoasă și n-a știut ce-i ăla stresul. „Ei, așa a vrut Dum­nezeu”, zice ea. „O avea El o socoteală cu mine.” Apoi trece la lu­cruri mai vesele. Ne po­ves­tește de co­piii ei, șase la număr, pe care i-a crescut frumos și au rămas cu toții aproa­pe de ea. N-au școală prea multă, dar ea e fericită că niciunul n-a plecat din sat. Are și 14 nepoți, toți sănătoși și năzdrăvani, când vin la ea, sufletul ei parcă zboară. Mai are și șapte strănepoți, și e tare mândră când povestește despre ei. „Părinții mei au fost refugiați din Ba­sarabia”, povestește ea cu nesaț. „Au venit cu trais­ta-n băț aici, în Moldovița. A fost greu, dar Dum­nezeu ne-a ajutat. Pe Petru l-am întâlnit la jocuri, în sat, că așa era pe-atunci, cu jocuri multe și iu­bire. M-a luat apoi din lume și m-a adus aici, în pus­tietate. Iaca, amu avem 52 de ani de când ne-am luat. Strașnic mai fuge timpul ăsta! Mai iute ca mine, că abia pot să merg. Merg greu, dar uite că Dumnezeu îmi dă putere să ajung până la bisericuța din curte. În sat avem preot tânăr, are 27 de ani, chiar ieri a ve­nit de m-a împăr­tă­șit, că tocma a fost Lă­sata Secului și sun­tem în postul Sfintei Mării. Păi da, că e cu mare iubire de oa­meni. Uite așa o ducem aici, la ca­pă­tul lumii. De-aici încolo e numai săl­bă­ticie, urși, râși, ăștia-s vecinii noștri. Și tră­im frumos lângă ei.”

E miezul nopții și cu greu am reușit să plecăm. În schimb, am coborât dealurile plutind. Eram mai ușori, cu sufletul mai aerisit și curat. Alma nu prea vorbea. Ceva ciudat și neînțeles îi ținea parcă vorbele oprite. Zâmbea minunat și ochii îi stră­lu­ceau. Abia târziu, înainte să-adoarmă, m-a întrebat cu un glas șoptit: „Tata, s-ar putea să ne facem toate vacanțele acasă, în România? Dar o biserică, în curte, ai putea să îmi faci?”.

Foto: VICTOR MERCEA (2), SHUTTERSTOCK (1)