Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cronica unui eșec anunțat

Luni, 31 august a.c., moțiunea de cenzură propusă de PSD împotriva guvernului liberal al lui Ludovic Orban a căzut din lipsă de cvorum în Parlament. Căderea era aș­teptată din mai multe motive. În primul rând, moțiunea a fost inițiată de Marcel Ciolacu, liderul social-de­mo­craților, din rațiuni tactice. Ea nu viza în fapt răsturnarea efec­tivă a guvernului minoritar, ci asigurarea poziției ofi­ciale de lider al PSD-ului pentru cel ce a inițiat-o. Cio­lacu a lansat ideea moțiunii din poziția de lider interimar al formațiunii sale, acțiunea urmând să convingă de­legații la congresul de oficializare a noii conduceri că „par­tidul” a încăput pe mâinile unui conducător ferm, ca­re-i va ga­ranta redresarea. Dezastrul produs de con­du­cerea fostului șef suprem, Liviu Dragnea, după încerca­rea lui de a trans­forma PSD-ul într-un instrument de blo­care „interesată” a Justiției, a lăsat liderii și susținătorii partidului într-o derută maximă. După ce, timp de trei ani, în care și-a doborât trei guverne, PSD-ul a demons­trat că nu poate ieși din „linia” trasată de Dragnea, el s-a pomenit brusc, prin scoaterea din joc a acestuia, că nu mai are „obiectul mun­cii”. În cei trei ani de guvernare efectivă, PSD-ul a lă­sat în plan secundar problemele care sunt motivele cons­tituirii și funcționării oricărui partid, adică pro­ble­mele economico-sociale și de apărare ale țării, pentru a se subordona total interesului unui singur om, liderul. S-a văzut ce a urmat, iar România a scăpat prin arestarea lui Dragnea de o dictatură deghizată (de ti­pul celei din Turcia lui Erdogan), care ar fi prăbușit-o în sărăcie, arbitrariu și instabilitate legislativă. Marcel Cio­lacu, ales succesor interimar, datorită funcției parla­mentare înalte pe care o de­ține (președinte al Camerei Deputaților), trebuia să gă­sească soluția ieșirii partidului din criză, să-l reseteze, du­pă catastrofa în care l-a aruncat bătălia dragnistă împo­tri­va Justiției. PSD-ul a încasat două umilitoare înfrângeri la europarlamentarele și pre­zi­dențialele din 2019. Renun­țând explicit la obiectivul fixat de Dragnea, Marcel Cio­lacu a sperat să obțină timp pentru „reașezarea partidului” și, după o tactică PSD-istă verificată, să exploateze pro­pagandistic uzura admi­nis­trației guvernamentale a suc­cesorilor liberali, aflați la pu­tere. Pandemia și gravele defi­ciențe ale sistemului sanitar („edificat” sub guver­nările PSD-iste) i-au stricat soco­te­lile. Reducerea masivă a impactului electoral al parti­dului în urma dezvăluirii jafului sistematic din infra­struc­tura țării, pus în lumină de neașteptata criză sanitară de­clanșată de Covid 19, a neliniștit „talpa baronială” a PSD-ului, care a început să con­teste interimatul lui Ciolacu. În PSD s-au format două cu­­rente contrarii, unul sus­ți­nând resetarea, refacerea „ima­­ginii democratice” a gru­pării, iar celălalt – bazat în spe­­cial pe „dragniști” – afir­mând că numai păstrarea „li­niei dure”, populiste și au­toritariste, îi poate asigura păs­trarea supremației. Cio­lacu a ales compromisul, pentru a depăși perioada de in­te­rimat, încercând să împace „capra cu varza”. Pe de o par­te, a blocat, datorită majorității par­la­mentare deținute de PSD, măsurile antipandemice ale guvernului și, pe de altă parte, a propus răsturnarea aces­tu­ia, deși a știut că nu are mijloace economice pentru a repara ceea ce pro­priile sale administrații stricaseră. Cio­lacu a vrut să-și oficializeze poziția de lider național al PSD-ului și, pentru congresul din august al formațiunii, moțiunea de cen­zură „dădea bine”. Ce-i drept, în august, Marcel Cio­lacu și echipa lui au reușit să se impună, prac­tic, fără contestări pe față, ceea ce demonstrează că par­ti­dul este încă derutat de groapa în care l-a aruncat con­du­cerea drag­nistă. Liderul interimar a triumfat, dar mo­țiunea de cenzură prin care și-a justificat recunoașterea ofi­­cială ca lider a rămas ca o piatră de moară legată de pi­­cioarele noii conduceri. Deși era convins de inutilitatea ei, mai ales în preajma alegerilor locale și cu câteva luni înaintea celor parlamentare, el trebuia să o ducă la capăt, pentru a arăta că, sub conducerea lui, PSD și-a regăsit aplom­bul și se pregătește serios pentru bătăliile electorale ce ur­mea­ză. Momentul depunerii moțiunii a fost însă prost ales, răsturnarea unui guvern minoritar, cu foarte pu­țin timp înaintea acestor bătălii, dovedindu-se fără ni­ciun rost. Mai mult, moțiunea a deservit grupării, justi­fi­când acuza că „din dorința revenirii cu orice preț la pu­tere, aceasta a fost gata să adauge crizelor sanitară și eco­no­mică, provocate de pandemie, și o criză politică, prin care administrația, fie ea cât de ineficientă, ajungea să fie total blocată. Dacă ar fi fost un lider ferm în decizia lui de a reconstrui partidul, Marcel Ciolacu ar fi trebuit să anun­țe renunțarea la moțiune, în așteptarea judecății elec­toratului, la locale și parlamentare. Lăsând-o să figu­reze pe agenda Parlamentului, liderul PSD-ist a fost obli­gat să descopere slăbiciunea internă a partidului și valoa­rea fragilă a alianțelor sale atunci când acesta nu mai este la putere. PSD-ul a trimis în Parlament, în urma uriașei sale victorii din 2016, o „oaste de strânsură”, alcătuită din in­divizi fără nicio convingere ideologică, dornici doar „să se rostuiască” sub umbrela grupării, ceea ce s-a și văzut în anii efectivi de guvernare, prin avantajele „spe­ciale” pe care reprezentanții săi și le-au votat. La pri­ma ame­nin­țare serioasă, că partidul nu le mai poate oferi garan­țiile păstrării pozițiilor înalte, dobândite sub aripa lui, aceștia au început să migreze spre alte forma­țiuni po­litice sau să își caute sinecuri sigure, în instituțiile ad­mi­nis­trative ale statului. Majoritatea parlamentară uriașă a PSD-ului s-a cam topit, Marcel Ciolacu trebuind să cons­tate, la momentul votării moțiunii, nu numai că par­ti­dul a rămas singur, dar și că mulți dintre membrii săi de bază s-au rătăcit în alte formațiuni sau s-au… îmbol­năvit. PSD-ul nu mai are ce oferi nici aliaților săi tradi­ționali, aceș­tia simțind că direcția vântului s-a schimbat. Din de­zastrul stângii, câștigători au ieșit Victor Ponta și „Pro România”, gruparea sa care și-a anexat „doctrina social-democrată” pe care PSD-ul a abandonat-o.

O repetare a moțiunii de cenzură, cum a afirmat „la cald” Ciolacu, ar fi – în acest context – încă o greșeală, pe care PSD-ul nu și-o mai poate permite. Pentru el, o ie­șire mai onorabilă din criză ar fi să se concentreze în Par­la­ment pe problemele social-economice generate de pan­demie și pe măsurile de controlare a lor, luate de adminis­trația penelistă. O poziționare corectă ar mai putea salva câte ceva în ochii electoratului fidel, la localele și parla­mentarele ce urmează.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian