MIOARA VELICU: „Nu mă tem de moarte, că mi-am trăit viața”

Regina compoturilor

– Stimată doamnă, telefonul meu vă găsește la ţară. Unde anume?

– În judeţul Galaţi, comuna Gohor, satul Ireasca, adică exact unde m-am născut şi am crescut. Am o gos­podărie frumoasă aici, la casa părintească. Mă leagă multe de locul acesta, vin foarte des, este spa­ţiul meu de suflet. E atât de frumos! Satul stă între două dealuri, verde stânga-dreapta, ferit de vânt şi inundaţii. Oamenii, foarte cumsecade. Când sunt la ţară, nu trebuie să cumpăr decât sare, chibrituri şi lumânări. Am toate legumele, pomii sunt plini de fructe. Mă supără puţin seceta asta, îmi cad merele înainte de vreme. Dar nu le irosesc: le curăţ bine, şi la plăcinte şi compot cu ele! Eu am 76 de ani, nu mai pot lucra pământul ca înainte, însă mă ajută fratele meu și oamenii pe care-i tocmesc. În schimb, restul gospodăriei e pe mâinile mele. Toate con­servele, murăturile, compoturile – sunt regină între ele. Fac pâine de casă, turte, plăcinte poale-n brâu… Sunt sănătoasă, în putere, am avut grijă de mine în viaţa asta şi acum bătrâneţea nu mă chi­nuieşte prea tare.

– Cui cântaţi acolo, la ţară?

– Cânt în grădină, cânt ierbii şi pomilor, îi cânt verişoarei mele. Nu las vocea să ruginească în peri­oada asta, ba chiar mă pot lăuda că-mi ţine glasul straş­nic de tot. Florile mă ascultă, dar eu sunt obiş­nuită să primesc câte ceva la finalul concertului, nu să cânt pe degeaba. Ha! Ha! Glumesc, că fără optimism aş fi fost dusă de mult, la câte necazuri am avut. Balanţă cum sunt, Dumnezeu mi-a dat de toate, bune şi rele, în egală măsură.

– Şi izolarea tot în casa părintească aţi petrecut-o?

– Starea de urgenţă m-a surprins în Bucureşti, unde am un apartament. Am stat două luni în casă, cu fiica şi nepoata mea. Eu toată luna februarie am petrecut-o în America, am avut turneu în Las Vegas. Apoi am mai avut două concerte, pe 7 şi 8 martie, în Marea Britanie, şi gata! Până la 15 mai am stat în Bucureşti. Dar nu-mi pare rău, că la ţară era frig, aşa am fost împreună cu fetele, şi vă spun sincer, că ne-am cunoscut mai bine. Oricum, avem o relaţie minunată, dar toate trei suntem mai mult pe drumuri. M-am simţit protejată şi ocrotită de ele, iar eu le-am sprijinit financiar cât am putut. Chiar nu am de ce să mă plâng, dar vă spun sincer că mă doare sufletul pentru cei mai puţin norocoşi, bă­trânii neajutoraţi, tinerii care au rămas fără serviciu şi mai au şi copii de crescut. Cum au ajuns bieţii tineri să fie sus­ţinuţi în pan­demia asta de pensiile bătrâ­ni­lor… Incredibil!

„Aștept un supererou care să ne salveze”

– Vă prieşte pauza asta sau mai degrabă aţi fi în turnee?

– Îmi vine extraordinar de greu să stau. Chiar dacă am toate con­diţiile, eu nu sunt obişnuită să nu fiu pe drumuri. Cum se face sâm­bătă, mă gâdilă tălpile, dar când mă uit în agendă, concertul e tăiat cu o linie groasă. Şi următoarea sâmbătă la fel. Toată viaţa am fost o femeie activă, nu ştiu cât mai rezist să stau. Până când, mă în­treb, până când mai stăm aşa, fără să putem munci? Incertitudinea asta este cel mai apăsător lucru din toată pandemia. Eu, una, aş su­porta mult mai uşor, dacă aş şti exact când se termină. Poate să fie peste cinci ani, dar să ştiu. Cine ne poate spune? Nimeni. Suntem ai nimănui. Am avut câteva con­certe pe litoral, unde impresarul meu, Bebe Mihu, a fost un erou. El a ieşit în pier­dere, dar nu a vrut să renunţe la concerte, pentru ca ele să nu dispară de tot. Acum iar vin cu întrebări: de ce nu se pot susţine vara mai multe spectacole în aer liber? Oamenii se îngrămădesc pe plaje, dar noi nu avem voie să ținem concerte în care publicul să fie foarte atent la toate măsurile de prevenţie? Păi, dacă nici vara nu se poate, la iarnă chiar murim de foame.

– Dacă nimeni nu ne poate ajuta, atunci în ce să ne mai punem nădejdea?

– Numai în Dumnezeu! Dar ar fi frumos să avem încredere şi în oamenii care ne conduc. Aproape că aştept un supererou, precum Super­man sau Omul Păianjen, numai să-l văd zburând deasupra noastră, luând tot răul şi salvându-ne. Vorbesc ca un copil, dar este şi trist să nu vedem niciun orizont, să nu existe niciun om cu soluţii. Acum plătim anii în care cel mai puţin s-a inves­tit în educaţie, cultură şi sănătate. De aceea nu ne des­curcăm deloc. Şi aşa va fi şi în viitor, pentru că tinerii care cresc în această perioadă ies din şcoală foarte prost pregătiţi. Acum, toţi caută răspunsurile pe tablete, nu le mai gândesc ei. Fa­cultăţi, diplome obţinute de ori­cine, bifând răspun­suri copiate de pe Internet. Cele mai luminate minţi româneşti au plecat din ţară, pentru că statul nu le-a ajutat. Acum ele fac faima al­tor ţări. Dar ce pot face eu?! Eu pot doar să cânt şi asta aştept cu mare nerăbdare: să ies şi să cânt!

„Când pandemia se va termina, voi veni la Formula AS şi voi striga: Gata, s-a terminat, dragii mei!”

– Dar dumneavoastră nu vă temeţi de virusul acesta?

– Vai de mine, cum să nu? Nicio clipă nu am abandonat pro­tecţia. Dar nu mă tem de moarte, că mi-am trăit viaţa, Dumnezeu mă judece. Ştiţi de ce mi-e frică? Dacă aş lua pacostea asta de virus, să nu aibă voie familia mea să mă ducă pe ultimul drum. Mi-e frică de acest fel de sin­gurătate. Eeei, dar nu las gândurile negre să mă bân­tuie prea mult. Eu sunt un om tare vesel. Îmi sun colegii şi prietenii permanent. Pe toţi. „Ce mai faci?” „Cum eşti?” Le spun câte un banc, îi fac să râdă, nu-i las să-i împresoare depresia.

– În acelaşi spirit, vă rog să le transmiteţi la final un mesaj cititorilor noştri, care vă preţuiesc nespus…

– Eu cred că publicul meu este acelaşi cu al revistei: iubitor de frumos, de tradiţii, iubitor de Ro­mânia. În aceşti oameni am toată încrederea şi pe ei îi implor să transmită mai departe aceste va­lori copiilor şi nepoţilor. Le doresc sănătate şi pro­mit că atunci când pandemia se va termina, voi veni la Formula AS şi voi striga: „Gata, s-a terminat, dragii mei!” Să nu ne pierdem speranţa, să ne simţim fiecare un mic Superman care salvează câte o fă­râmă din Univers prin puterea lui!